De-a v-ați ascunselea

Un prieten m-a întrebat:
– Cum poți știi ce este posibil?
I-am răspuns:
– Cum poți știi ce nu este?
Joe Vitale, Factorul de atracție

A naibii chestie că, odată cu apariția multor posibilități de fotografiere, comunicare, relaționare… suntem mai străini, mai singuri, mai nefericiți. Și cum tocmai mi-am amintit că am terminat liceul acum mai bine de 20 ani (permiteți-mi o înjurătură scurtă în gând) și că primul telefon mobil l-am avut după ce am terminat facultatea (puteam doar să dau beep-uri, să știe lumea că trăiesc și să verific că funcționează), mă tot întreb cum reușeam să am relații (mai bune) cu oamenii atunci. Ce era diferit? Ce făceam atunci și nu mai facem azi?

Ca să vezi un concert, nu te puteai uita pe Youtube, îți cumpărai un bilet și te duceai pe stadion.

Ne păsa. Neavând butoane pe care să apăsăm și să vedem ce fac semenii noștri, trebuia să ne întâlnim cu ei. Față în față. Ca să vezi un concert, nu te puteai uita pe Youtube, îți cumpărai un bilet și te duceai pe stadion. Ca să citești o carte, trebuia fie să o cumperi, fie să o împrumuți de la cineva sau de la bibliotecă. Nu o puteai descărca de nicăieri. Nu aveam citate peste citate care să ne spună cum să trăim viața, viața o trăiam și atât. Când ne întâlneam cu cineva vorbeam, nu ne uitam în telefoane sau tablete. Nu aveam like și nici share virtual, nu puteam adăuga prieteni în nici o listă, ca să ai prieteni trebuia să interacționezi cu ei, să îi cunoști, să le permiți să te cunoască.

Tehnologia ne-a adus multe lucruri bune, de la accesul la o informație mult mai variată și mai bogată, până la accesul mai facil și mai rapid în comunități, dar ne-a adus și multă informație proastă, pe care nu știm să o discernem și, din păcate, ne-a amputat într-o mai mică sau mai mare măsură (fiecare cu măsura lui) sufletele. Ușor-ușor, pe măsură ce am început să comunicăm mai mult online am început să ne vedem mai puțin și în timp să nu mai comunicăm, de fapt, cu adevărat. Scriem mesaje în loc să dăm un telefon, că e mai ușor, fără să ne dăm seama că, cu cât ne auzim mai puțin, cu atât mai mult ne îndepărtăm unii de alții. Din când în când ne sunăm și nu ne mai întâlnim, uitând că atingerea este cea care ne ține aproape, că bucuria vine din joacă și că joaca presupune prezență. Deși în mod normal tehnologia ar fi trebuit să ne elibereze timp, avem din ce în ce mai puțin timp. Avem liste cu mii de „prieteni” pe care nu îi cunoaștem, ținem monologuri pe rețele sociale, vrem să fim auziți, dar nu ne interesează să ascultăm. Share-uim citate pe care nu le punem niciodată în practică, citim doar ce ne satisface orgoliile și asta pe diagonală, ne uităm la poze și intrăm în competiția măștilor frumoase. De partea cealaltă, privim mereu bârna din ochii celuilalt, comentăm, înjurăm, strigăm, desființăm oameni, afaceri și cariere, suntem mai buni decât oricine altcineva și ne pricepem la orice. Cu cât mai negativ este un mesaj, cu atât mai multe comentarii primește. Simona Halep e doar locul 2, vă dați seama ce rușine? Dacă eram noi, aștialalți care comentăm, acolo, am fi fost toți pe locul 1, că noi știm mai bine. Dar nu am avut „noroc” să ajungem acolo. Radio-șanț la cote impresionante. Iar „telefonul fără fir” s-a transformat din joc în realitate.

Pe scena vieții totul e roz și toți suntem vedete

Punem etichete, judecăm, privim din ce în ce mai mult în exterior și mai puțin în interior. Citim texte despre „femeia puternică” sau „bărbatul ideal” și ne ascundem frustrările. Femeia modernă nu acceptă compromisuri de nici un fel, e bărbată și schimbă singură becurile sau aduce 2 masculi în același timp ca să fie sigură că unul dintre ei e în stare să îl înșurubeze bine. De partea cealaltă, bărbatul modern vrea să „își trăiască viața”, nu „dă socoteală” nimănui și nu se lasă „legat”. Fiecare dă mai departe articole care le împlinește nevoia de a avea dreptate, cel puțin în fața lumii, de a-și justifica alegerile. Pe scena vieții totul e roz și toți suntem vedete. Și ne batem cu pumnii în piept. Dar nici un spectacol nu ține la infinit, iar când se trage cortina, după ce termini și cu autografele, asaltul fanilor și multitudinea de poze și filme pe care să le postezi pe rețele sociale, ajungi în spatele scenei, tu cu tine. Au plecat și impresarul și echipa tehnică și spectatorii. Și toate citatele și textele și măștile și zbaterea și ego-ul nu îți țin de cald, nu te fac fericit(ă), nu te ajută și nu îți sunt de nici un folos. Te duci la somn în speranța că mâine cortina nu va mai cădea. Scena e acolo și mâine, spectatorii te așteaptă, dacă lipsește unul vine altul în locul lui, locurile nu rămân neocupate. Dar dacă tu nu urci pe scenă, va urca altul în locul tău. Posibil să fie chiar unul dintre spectatorii de ieri. Și cortina se lasă iar. Și mergi iar la somn.

Unii vor face asta până la final, până la ultima cortină. Alții se trezesc, mai devreme sau mai târziu. Și din femeia modernă rămâne femeia, din bărbatul modern rămâne bărbatul. Iar din actor rămâne omul. Masca se sparge, nu mai poate fi folosită. Și înțelegi că jocul vieții nu are, în realitate, măști. Și mai înțelegi că fericirea (aia care „e în tine” și pe care ai susținut-o ca dicton până acum dar pe care nu ai experimentat-o niciodată cu adevărat) are, de fapt, o rețetă simplă: iubire, compasiune, dorință, vise, bucurie, susținere, încredere, atenție, imaginație, acceptare, cunoaștere, riscuri. Mai apar și ploi, pierderi, frici, dureri. Dar și ele au rolul lor.

Ferindu-ne de durere nu înseamnă că durerea nu e acolo, înseamnă doar că nu o putem exterioriza, că nu îi dăm voie să se manifeste. Ca să înveți să mergi, cazi de multe ori. Și te doare. Dar cum ar fi ca după primă căzătură să refuzi să mai mergi? Uită-te cu atenție la un bebeluș care învață să meargă, poți învăța cu mult mai multe lucruri din asta decât din 10 cărți de dezvoltare personală. Nu spun să nu citim cărți, desigur, dar degeaba le citim dacă nu le aplicăm. Informația nu are nici o valoare dacă nu o punem în practică. E la fel ca averea: dacă ai foarte mulți bani, dar nu te înduri să îți cumperi nimic cu ei, din teama că poate rămâi fără, ești mai sărac decât cel care are de o mie de ori mai puțin decât tine, dar se bucură de ce are.

Fuga de noi înșine

Nu putem fugi de iubire sau de durere, așa cum nu putem fugi de noi. Ne putem ascunde o vreme, dar viața ne va pune cândva oglinda în față. Și nu vom avea de ales, va trebui să privim în ea. Va trebui să ne uităm la noi. Și vom vedea că nu suntem altceva decât copiii ăia mici și speriați, care avem nevoie de toate ingredientele rețetei de mai sus ca să învățăm până și să mergem. Cu cât mai multe măști ai creat, cu atât mai puțini spectatori vor rămâne în sală pe măsură ce îți dai măștile jos. Ei nu erau acolo pentru tine, omul, ci pentru masca pe care o arătai. Cu atât mai puțini vor veni după tine în spatele scenei. Și vine ziua când sesiunea de autografe nu mai are loc, iar tu nu mai poți dormi deloc.

Rezultatul? Nu mai știm încotro să ne îndreptăm și ajungem să rătăcim. Ne simțim singuri în mulțime. Nu mai știm să fim noi și nu știm nici cine suntem, de fapt. Trecem dintr-o relație în alta (indiferent că vorbim de o relație amoroasă sau de prietenie sau de birou), ducând singurătatea și durerea cu noi. Că poate apare cineva care să ne salveze. Din păcate, nimeni nu ne poate salva de noi. Singurii care ne pot salva suntem noi. Asta înseamnă să avem curajul să privim în interior, să luăm decizii, să fim dispuși să ne schimbăm, să acceptăm, să (ne) iertăm, să (ne) iubim. Și să recunoaștem că avem nevoie de ajutor, de susținere, de prieteni, de iubire, de căldură, de lumină. Unii o pot face singuri, alții acceptând să lucreze cu cineva.

Dă mai departe

Și pentru acei câțiva care au nevoie de mine am devenit life coach (nu întâmplător am scris cu litere mici, dar vei înțelege asta doar dacă vei lucra cu mine; am pus o titulatură dată de una dintre diplomele adunate ca să îți poți face o idee vagă despre ce pot face pentru tine). Dacă rezonezi cu mine, atunci te aștept cu un mesaj. Vom detalia ce vrei și ești dispus(ă) să detaliem. Nu ești sigur(ă) acum, abonează-te la newsletter, nu te costă nimic, nu îți trimit reclame pe email și nici nu îți vând datele către alții. Urmărește și pagina de Facebook, postez lucruri care te pot ajuta în drumul tău, indiferent că alegi sau nu să lucrezi cu mine. Între timp, zâmbește, nu știi niciodată cine se va putea îndrăgosti de zâmbetul tău! Și ieși în lume, cu riscul ca lumea să nu fie roz. E posibil să fie frumoasă și dacă e verde. Până nu o vezi, însă, nu ai cum să știi. Mai mult decât atât, pensula și șevaletul sunt la tine, ai puterea să o redesenezi. Poți da mai departe articolul, cineva ți-ar putea mulțumi. Și dacă vrei să citești ceva bun, încearcă Joe Vitale, Factorul de atracție.

Diana Soare

Hoinar prin viață. Pasionată de comunicare, oameni, locuri. Life coach, blogger și turist. Visez, călătoresc, gândesc, muncesc. Acționez și povestesc. Fac tot ceea ce pot face, simt tot ceea ce pot simţi, iubesc tot ceea ce pot iubi. Îmi plac provocările şi încerc mereu să le fac faţă. Uneori pierd, alteori câştig. Nu am jucat niciodată la Loteria Naţională, dar joc mereu la Loteria Vieţii. Au fost momente în care am jucat totul pe o carte. De cele mai multe ori am câştigat.