Regăsire

Acest text l-am scris la final de 2013. Pentru că ce sunt astăzi a fost un punct de plecare atunci, am decis sa îl salvez dintre textele pierdute la atacul cibernetic și, iată, îl postez astăzi, cu doar câteva mici modificări.

La vârsta de 16 ani am avut un vis. Aveam 36 de ani și lucrurile erau așa cum îmi doream. Eram liniștită, împlinită și fericită. La momentul visului mă aflam într-o cumpănă extraordinară. În vis eram conștientă de faptul că 36 e departe, așa că am întrebat pe cineva care nu era prezent fizic, ci undeva, într-o depărtare de ani lumină și, cu toate astea, atât de aproape, încât exista în toată ființa mea: Și eu ce fac până la 36 ani? Răspunsul a fost scurt: Te pregătești!

Și m-am pregătit. N-aș putea descrie vreodată în câteva cuvinte ce a însemnat pregătirea asta, dar cândva, probabil, voi putea scrie o carte care să povestească rezultatul celor 20 de ani.

Visul a rămas undeva, în adâncul ființei mele. Era acolo, doar că nu îl puteam accesa. Ce am știut, însă, în permanență, a fost că așteptam într-un fel foarte ciudat vârsta de 36 ani. Exact cu douăzeci de zile înainte de ziua mea mi l-am amintit. Nu în toate amănuntele lui, dar cu întrebarea clară și cu răspunsul ei adânc întipărit în sufletul meu, cu rezonanțele lui profunde, cu semnificațiile lui uimitoare. Eram în mașină, mă duceam către casă și vorbeam cu mama. Nu-mi amintesc ce a spus de a declanșat această amintire, dar am închis telefonul și am lăsat-o să vină. După 20 ani, iată, la douăzeci de zile distanță, lucrurile ar fi trebuit să fie ca niciodată altădată. Și au fost. Mi-l reamintisem cumva înainte, atunci când a trebuit să iau o decizie extrem de grea, într-un moment în care viața mea părea să fi ajuns la un final. Instinctul mi-a spus atunci că nu pot lua o decizie greșită, aveam „datoria” de a trăi anul 2013. Amintirea acelui vis mi-a dat forța să merg înainte și să privesc fiecare zi ca pe un nou miracol, deși lucrurile au fost mult departe de a fi așa la început. Dar cumva știam că orice s-ar întâmpla sau mi se pare mie că se întâmplă nu poate duce decât către ceva minunat.

Am pierdut anul ăsta (în 2013, later edit) tot ce puteam pierde, am pierdut până la punctul la care, într-o dimineață mi-am dat seama că nu mai am nimic. Dar realizând asta, primul miracol al acestui an s-a produs: mi-am dat seama că sunt LIBERĂ. Liberă să TRĂIESC cu adevărat, liberă să simt, liberă să zbor, liberă să visez, liberă să plec, liberă să stau. Orice alegere aș fi făcut în acel moment ar fi fost o alegere fără riscuri. Acela a fost unicul moment din viața mea în care am fost liberă să aleg orice fără să risc a pierde ceva. Fără să fac liste cu plusuri și minusuri, fără teamă, fără regrete. A fost momentul în care am pierdut orice altceva, dar mi-am regăsit liniștea, pacea, libertatea. Și atunci am înțeles cu adevărat despre ce a fost visul ăla. Nu a fost despre cât de bine mi-ar putea fi în lume, ci despre cât de bine îmi e cu mine. Eu cu mine și atât. Toată pierderea a devenit nulă, toate regretele au dispărut, toate lacrimile s-au șters. Și mi-am simțit sufletul plin, atât de plin că dădea pe-afară, nu mai putea fi încăput în corpul ăsta mic și finit. Și am învățat cu adevărat să zbor. Eu, care credeam că sunt un om liber, mi-am dat seama în momentul ăla că nu fusesem niciodată, cu adevărat, liberă. Abia acum înțelegeam ce înseamnă asta. În acel moment am lăsat în urmă o viață care nu mai era a mea și am început una nouă. Am renunțat la tot și am luat-o de la capăt. Cei câțiva oameni care au fost pe lângă mine în acele momente înțeleg ce spun acum, deși atunci m-au sfătuit să mă mai gândesc. După aceea, nici măcar o singură decizie nu am luat-o gândind, ci doar simțind, lăsând lucrurile să vină către mine. Orice rămăsese pe lângă mine din viața trecută am dăruit cui a avut nevoie, am păstrat doar mașina, câțiva prieteni buni și hainele de pe mine. A fost nebunia vieții mele și dacă ar fi să mai existe vreodată un moment similar în viața mea aș face absolut la fel. Iubirea care a venit în viața mea apoi a fost tămăduitoare. Nici o rană nu a rămas deschisă, nici una nevindecată. Viața m-a surprins în toate felurile în care mă putea surprinde. Mi-a vindecat sufletul și corpul. Am primit în dar o pereche de mâini noi. Mâinile mele au fost bolnave mai bine de 10 ani, sufereau de o alergie ciudată la frig. Din octombrie până în aprilie, an de an erau un chin, mă dureau cum rar te poate durea ceva. Fiecare duș, fiecare atingere de apă erau ceva greu de suportat. Într-o dimineață m-am trezit vindecată. Pur și simplu. Vreo două săptămâni am tot crezut că visez frumos, că e o iarnă blândă, că am o perioadă mai bună, că… până la prima zăpadă cu care m-am jucat. Fără mănuși, fără teamă și cu o mare, imensă iubire pentru ele, pentru mine, pentru viață, pentru iarnă, pentru zăpadă, pentru tot ce există și respiră pe lângă mine și în mine. Ăsta a fost cel mai frumos dar pe care l-am primit vreodată în viața mea. Și al doilea miracol al lui 2013.

Al treilea a venit la final de an. Un an ca nici unul altul mi-a adus, desigur, un final ca nici unul altul. Mi-a adus liniște, căldură și bucurie. Mi-a adus o vacanță neașteptată, într-un context pe care nu numai că nu l-aș fi putut aștepta, dar nici măcar de intuit nu ar fi fost cu putință. Și pentru că toate astea trebuiau, cumva, materializate în ceva, Dumnezeu mi-a trimis o minune de pisic de care să am grijă și care să fie perpetua reamintire vie a unui an de senzație.

A fost greu? Da, a fost foarte greu.
L-am meritat? Da, l-am meritat.
L-am dorit? Da, l-am dorit. Numai așa am putut ajunge unde sunt astăzi.
Ce am pierdut? Nimic! Am câștigat, de fapt, totul. Nimic din ce putem pierde nu ne aparține, de fapt. Dar nu poți ajunge la această concluzie până nu simți pierderea.

Diana Soare

Hoinar prin viață. Pasionată de comunicare, oameni, locuri. Life coach, blogger și turist. Visez, călătoresc, gândesc, muncesc. Acționez și povestesc. Fac tot ceea ce pot face, simt tot ceea ce pot simţi, iubesc tot ceea ce pot iubi. Îmi plac provocările şi încerc mereu să le fac faţă. Uneori pierd, alteori câştig. Nu am jucat niciodată la Loteria Naţională, dar joc mereu la Loteria Vieţii. Au fost momente în care am jucat totul pe o carte. De cele mai multe ori am câştigat.