Cuvintele sunt, desigur, cel mai puternic drog folosit de omenire. Rudyard Kipling
Printr-un concurs de împrejurări, cineva mi-a dat o recomandare. După ce mi-a spus numele persoanei și mi-a oferit datele de contact, mi-a zis: să-i spui că o suni din partea Cristinei V., numele de fată, că nu mă știe după numele actual. În companie oamenii mă cunosc, încă, dupa numele V., nu știu că m-am căsătorit.
Și mi-am amintit ziua în care am decis să îmi anunț colegii că mă numesc Diana Soare. Lucram într-o multinațională. Am trimis un e-mail banal prin care îi anunțam, relativ scurt, că mi-am schimbat numele de familie.
În ziua aia nu am reușit să mai fac nimic din ce aveam de făcut, pentru că am primit, la propriu, câteva zeci de e-mailuri cu urări de casă de piatră și alte chestii nostime legate de împreunarea a două suflete într-o comuniune legală, cel puțin.
Primul mesaj m-a contrariat. Al doilea m-a enervat. Al treilea m-a lăsat rece. După vreo 10 mesaje, însă, am început să râd cu lacrimi. Până la finalul mesajelor mai aveam puțin și dădeam și petrecere. Efectiv, nu am reușit să mă adun să retrimit un mesaj la toată lumea prin care să îi anunț: oameni buni, am DIVORȚAT!
Poate și pentru că erau circa 3-4 mesaje pe minut. Nici până astăzi nu am trimis acel mesaj și iată, au trecut mulți ani de atunci. N-au aflat niciodată că nu mă căsătorisem. Nu s-au obosit niciodată să afle, de fapt, de ce nu am trimis clasicul mesaj: „Yei, m-am măritat!” sau de ce nimeni nu a fost invitat la nuntă și de ce nu s-a aflat că mă mărit.
Cum transmiți colegilor de birou că ai divorțat? Habar n-am, cert e că mie nu mi-a ieșit. Cred că atunci am înțeles, însă, cu adevărat, cum stă treaba cu comunicarea și socializarea, mai ales la locul de muncă.
Nu eram neapărat o persoană populară în compania cu pricina, mai ales că lucram în același birou cu Șefu'(!!!). Dar eram de multe ori în mijlocul acțiunii, lucram cu mulți oameni și de cunoscut mă cunoștea toată lumea, chiar dacă eu îi știam doar pe o parte dintre ei.
Și deși purtam verighetă, probabil că mai puțin de 10% dintre cei cu care intram în contact se uitau cu adevărat la mine. Și cum eu, contrar aparențelor, sunt o persoană destul de retrasă și privată, iată cum m-am căsătorit, divorțând, în anul 2005 și m-am numit Diana Soare.
Cam la fel se întâmplă și pe diversele rețele de socializare.
Deși la începuturi au avut rolul de a uni oamenii, de a fi platforme de comunicare, în care persoane cu aceleași afinități și interese se adună și fac, împreună, lucruri interesante, s-au transformat în timp în locuri în care ne etalăm suprafețele, ne facem auziți/citiți, „urlăm” să fim văzuți și nu citim nimic.
Facebook a devenit un soi de Twitter cu comentarii, nimic mai mult.
Vedem pe Facebook niște statusuri drăguțe și uităm să ne sunăm prietenii, să vedem ce mai fac. Pentru că: „te urmăresc pe Facebook și te văd energică și plină de viață, mă bucur să văd că ești bine!” De fiecare dată când aud asta, recunosc, nu mă pot abține să nu spun: poate dacă, din când în când, m-ai întreba ce mai fac, ți-aș răspunde că aș avea nevoie de un prieten.
Oamenii văd ceea ce vor să vadă, le place și le dă senzația de intimitate și cunoaștere.
Tot ei, oamenii, spun ceea ce pot spune și arată ceea ce vor să afișeze. Nu mă înțelegeți greșit, eu personal nu am o viață de Facebook și una reală, dar cu siguranță ceea ce împărtășesc public nu sunt lucruri secrete.
Dar dacă refuz să îmi trăiesc angoasele online, nu înseamnă că viața mea este mai roz decât viața oricărui alt om. Cei ce mă cunosc, chiar și cei care mă știu doar online, știu că există o limită dincolo de care nu accept apropierea, dincolo de care nu trece nimeni, uneori nici cei mai apropiați prieteni.
Ceea ce spun despre mine nu sunt ne-adevăruri, sunt doar crâmpeie de viață pe care le pot împărtăși cu ceilalți. Ceea ce „ascund” nu e rău și nu e bun și nici nu prezintă interes decât pentru mine.
Orice campanie de comunicare are la bază aceleași lucruri.
Nici o companie nu va povesti cu ce se confruntă zi de zi, cât de greu le e să plătească taxele la stat sau cum au reușit să-și plătească angajații luna trecută. Vor povesti, însă, ce servicii au, cât de frumoși sunt și ce bune sunt produsele lor. Vor fi creativi nu pentru că trebuie, ci pentru că ei au nevoie de creativitate pentru a merge mai departe, pentru a dezvolta, pentru a crește.
Nimeni nu cumpără dezastre, nimeni nu vrea să audă povești triste, nimeni nu ascultă cu adevărat problemele tale, pentru că întotdeauna problemele lui/ei vor fi mai grave decât ale tale.
Cu toate astea, sunt oameni care trec dincolo de ele și care îi ajută pe ceilalți să zâmbească chiar și atunci când îi doare. Pentru că întinzând cuiva o mână de ajutor te face să fii mai bun cu tine.
Cumpărăm o haină nouă nu pentru că nu am mai avea în ce să ne îmbrăcăm, ci pentru că, măcar pentru un moment, ne simțim mai bine, mai frumoși, mai atrăgători. Scoatem în lume haina aia și admirația celor din jur ne face să ne simțim mai bine cu noi.
Este admirată haina? Nu, clar nu. Oamenii admiră ceea ce noi afișăm îmbrăcați așa. Două-trei zile mai târziu haina este deja veche și noi avem nevoie de altceva. Și ne trebuie alt telefon, alt job, altă poveste, alt partener, alt prieten, altă casă, altă viață.
Și vine un moment în care te întrebi: serios, chiar vorbești serios? Chiar îți trebuie toate astea?
Îți place ce scriu? Atunci abonează-te la newsletter și îți voi trimite pe email info de câte ori apare ceva pe blogul ăsta. Te pot ajuta? Sunt aici pentru tine. Vrei să citești și altceva? Urmărește pagina de recomandări.