„Nici un copac nu poate cunoaște raiul până când rădăcinile lui nu ajung în adâncul infernului.” Carl C. Jung
În anul de graţie 1999 terminam Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. Habar n-aveam de nimic. În afara cărţilor mele, viaţa era un vis frumos pe care îl aşteptam, îl construiam, îl vegheam, dar n-aş fi putut prevedea atunci nimic din ce avea să mă aştepte.
Mă aruncam în viaţă cu entuziasm, bucurie, nerăbdare. Îmi doream să fac jurnalism (sau ce credeam eu că înseamnă jurnalism), dar tot ce găseam erau posturi pentru persoane cu studii medii şi chiar şi aşa mi se cerea să ştiu să lucrez pe calculator, să ştiu ce e ăla internet şi ce faci cu el… adică aveam studii superioare, dar nu eram bună la nimic.
Trăisem în cămin până atunci, mă întreţinusem din burse de merit, ceva meditaţii, ceva traduceri şi, desigur, banii de buzunar de la părinţi. De unde calculator? Internet? E-mail? Hehe!!! Iubitul meu de atunci, ceva mai înstărit, avea aşa ceva, dar la părinţi acasă, nu la Bucureşti, deci încă o şansă ratată de a învăţa. Prietenii mei, la fel ca mine…
În plus, n-aş fi irosit pe vremea aia timpul preţios dedicat cărţilor pentru a mă uita la o cutie şi un monitor urât, mic şi bombat pe care se mişcau nişte lucruri în diverse feluri neînţelese pentru mine atunci. Dacă voiam să scriu aveam hârtia şi stiloul. Dacă voiam să mă informez aveam biblioteca. Petreceam zile întregi în bibliotecă, hoinărind, vorbind cu oameni pe stradă, uitându-mă în jur. Am învăţat Bucureştiul în autobuze şi la pas. Ştiu atât de multe străzi şi locuri, că aş putea fi taximetrist. Dar atunci nu ştiam nimic.
Într-o zi, găsesc un anunţ: angajăm redactor la ziarul Bursa! Cerinţe: limba română, calculator, internet, comunicativ, bun la scris, bla-bla. Mă duc la interviu. Ştiam clar că pot face ce mi se cerea, mai puţin partea cu calculatorul. Dar mi-am zis că n-oi muri dacă încerc. Şi mă duc. Mint cu neruşinare că ştiu să deschid un computer şi să îl şi folosesc.
În sinea mea mi-am spus că voi avea câteva zile să întreb cum se deschide, cum se face, eventual un drum la iubitul meu acasă. Mi se spune: ok, te angajăm. Prima săptămână lucrezi fără bani, dacă rămâi şi ne place, salariu 50 dolari. Apoi vine întrebarea cea mai dură pe care am primit-o vreodată: poţi începe azi? AZI?????? M-am speriat pentru o clipă, după care spun calmă: DA!
Voiam să treacă cât mai mult timp până la intrarea în redacţie, pentru a avea timp să gândesc ce fac. N-a fost să fie, am ajuns imediat. Am fost aşezată la un birou, în faţa unui monitor înspăimântător, mi s-a spus ce trebuie să fac şi gata. După primul moment de panică, m-am aşezat pe scaun, am respirat adânc şi mi-a venit ideea salvatoare: îl sun pe Marian.
Nu vreţi să ştiţi discuţia dintre mine şi Marian atunci, care era mai panicat decât mine de nebunia mea. Dar în următoarele 5 minute deschisesem calculatorul, am înţeles ce e cu toate butoanele de pe tastatură şi cu cele două ale mouse-ului (de scroll nu putea fi vorba atunci). Partea cea mai faină în toată povestea astea a fost că programul de redactare era IBM Professional ceva, pe care nimeni din afara sistemului nu îl cunoştea.
Pe computerul acela nu existau aplicaţii Office, implicit nici unul dintre redactorii de acolo nu au ştiut când au intrat în redacţie cum să folosească programele respective. Nici cel de editare, nici cel de e-mail, tot o bazaconie de IBM ceva. Când am realizat chestia asta, adică în alte 5 minute, m-am ridicat, m-am dus la redactorul-şef şi l-am întrebat scurt: eu cum aflu ce e cu programele astea și cum se folosesc? Sau aveţi vreun calculator cu Office? Eram deja expertă!!!!
Evident, domnul a dat un telefon, a chemat pe cineva care mi-a făcut instructajul: de unde se deschide un document, unde şi cum se salvează, cum se setează pagina… Cu alte cuvinte, prost să fii, noroc să ai! Sau să ai vârsta la care poţi avea TUPEUL maxim de a CREDE că POŢI ORICE. Pentru că atunci când am spus DA nu am avut nici un dubiu că pot.
În 3 zile am fost chemată la şeful cel mare, să mă cunoască. Am fost anunţată că intru pe salariu, nu mă mai ţine în probă. Primul salariu a fost de 50 dolari, chiria tot atât (căci a trebuit să mă mut din cămin, desigur). Al doilea 100 dolari, al treilea 150. Practic, lună de lună mi se mărea salariul cu vreo 50 dolari, pentru că şefii mei apreciau ceea ce făceam.
Numai că mi-am dat seama repede de tot că mediul, lumea, viaţa aia nu erau pentru mine. Salariul se mărea, dar era în continuare mic, nu îmi permiteam să mă mut singură, iar viaţa în apartamentul groazei, cum l-am numit atunci, devenea pe zi ce trece mai sinistră. Aveam 2 colege de apartament de o nesimtire cruntă şi atât de mizerabile că îmi era silă să folosesc baia, bucătăria sau alt spaţiu comun.
Aşa că visul meu s-a năruit rapid. Am căutat colegi, prieteni pe la alte ziare, în speranţa că poate găsesc ceva mai bine în altă parte. Nu am găsit, sau mai bine spus, nu am găsit atunci și nu în presa clasică.
A venit momentul în care am clacat. Prima dată în viața mea. Nu eram obişnuită cu vulgaritatea, cu răutatea gratuită, cu invidia, cu lipsa respectului şi a bunului simţ. Nu eram obişnuită să muncesc zi-lumină, inclusiv sâmbăta şi să mă duc într-o casă jegoasă pentru că nu îmi puteam permite altceva. Nu mai aveam timp să citesc, nu mai puteam visa, începusem să văd totul în negru, să mi se pară absurdă toată zbaterea, trezirea de dimineaţă, munca, totul.
Prin octombrie i-am dat un telefon mamei şi plângând i-am spus: „Mamă, vin acasă. Eu nu mai pot aşa. Asta nu e viaţă”. Şi ce i-oi mai fi spus, că i-am povestit ceva timp, printre sughiţuri şi lacrimi. Mama m-a ascultat şi la final mi-a zis aşa: „Dacă te întorci acasă, eu nu te cunosc. La mine nu ai ce să cauţi. Ai vrut Bucureşti, Bucureşti ai. M-am chinuit cu tine 4 ani în facultate şi mulţi înainte ca să ajungi acolo, ca tu să renunţi acum? Tu nu eşti copilul meu, nu ştiu cine eşti, dar fata mea nu renunţă”. Şi mi-a trântit telefonul în nas.
Cuvintele ei au fost ca o palmă peste ochi, dar m-au trezit. Sigur că m-ar fi primit acasă, dar dacă atunci mi-ar fi zis „Hai!” posibil să fi plecat. Nu am uitat şi nu voi uita niciodată ce mi-a spus atunci. Și i-am mulțumit de 1 milion de ori până acum. De câte ori mi-e greu, de câte ori mă poticnesc, de câte ori nu ştiu ce să fac, îmi amintesc episodul ăsta. Şi de fiecare dată îmi spun exact ce mi-a spus ea: „Am ajuns până aici doar ca să renunţ?”.
Şi asta a fost începutul. Primul eşec, dar şi prima reuşită. Restul e poveste.
Îți place ce scriu? Atunci abonează-te la newsletter și îți voi trimite pe email info de câte ori apare ceva pe blogul ăsta. Te pot ajuta? Sunt aici pentru tine. Vrei să citești și altceva? Urmărește pagina de recomandări.