„Muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nici o întrebare.” (Nichita Stănescu)
Cuvânt. Sunet. Iubire. Viață. Recunoștință. Pasiune. Liniște. Mare. Pădure. Armonie. Ploaie. Copil. Rugăciune. Dumnezeu. Chitară. Lacrimi. Iertare. Râset. Bucurie. Împlinire. Vise. Muzică. Poveste. O viață cu muzică și o muzică de viață. Povești în tăcere și muzici din cer.
Bebeluș fiind, nu dormeam. Nici acum nu prea dorm, de-ar exista o pilulă care să înlocuiască somnul aș fi prima care să o înghită. Dar, pe vremea aia, nu dormeam nici cât dorm acum. Eram odihnită destul din burta mamei, ce-mi mai trebuia? Singurul mod în care mă puteau liniști ai mei, ca măcar ei să poată dormi, era să dea drumul la radio. Nu orice post, ci Radio Muzical sau cum s-o fi chemat atunci. Ăla cu muzică clasică. În tot timpul cât se auzea muzica nu îmi trebuia nimic. Ascultam în liniște, iar ei puteau dormi.
Muzica m-a însoțit apoi în tot și toate. Tata era pasionat de muzică. Avea chiar și o chitară pe care o folosea din pasiune, fără intenția ca vreodată să facă din ea un mijloc de trai. Mi-a spus cândva că dacă nu ar exista muzica, viața ar fi foarte tristă. Că muzica vine direct de la Dumnezeu și că dacă vreau vreodată să vorbesc cu Dumnezeu, să ascult, în liniște, muzică. Prin muzică Dumnezeu ne vorbește.
Îi plăcea să și danseze. M-a învățat să dansez înainte chiar de a putea sta bine în picioare. Spunea că dansul este felul în care tu îi răspunzi lui Dumnezeu. Și că nu contează dacă oamenii apreciază sau nu cum dansezi, important e să o faci. Și dacă, pentru un moment, nu o auzi, dansează și Dumnezeu va găsi calea de a-ți trimite muzica. Până și tăcerea are muzica ei, trebuie doar să o asculți. Tot de atunci, de câte ori trebuie să iau o decizie importantă, întâi mă așez în tăcere și ascult. Și Dumnezeu îmi trimite, cumva, muzica. În liniște, totul se așează. Și muzica devine viață.
Primele amintiri le am de la vârsta de 3 ani. De fapt, aproape 3 ani. Îmi amintesc o parte din revelionul acelui an. Eu, tata, tataie și un patefon. Femeile plecaseră la somn, rămăsem eu cu ei. Eram acasă, era cald, era multă fericire, era multă viață, era multă iubire. La patefon cânta Zavaidoc și noi trei cântam cu el. Și dansam. Tataie a plecat la ceruri acum mai bine de 20 de ani, tata de aproape 10. Și oricâte revelioane am trăit de atunci, nici unul nu a mai fost la fel.
Mă folosesc de această amintire de câte ori simt că ceva nu merge în viața mea. Și când vreau să îi chem lângă mine, de acolo de unde au plecat, îl aduc în realitate pe Zavaidoc. Așa că, dacă vreodată, treci pe strada mea și auzi brusc acorduri de Zavaidoc să știi că sunt eu, vorbind cu îngerii. Sau, de fapt, sunt ei, îngerii mei, vorbind cu mine. Nu la patefon, că nu mai am unul. Pe Youtube. La boxe.