Perspective vechi și noi

„- De ce ai făcut asta?
– De prost.”

De câte ori ai răspuns așa până acum? De câte ori ți-ai pus această întrebare? Dacă aș fi avut mintea de acum… dacă aș fi știut asta atunci… dacă aș fi fost mai deștept…

Obișnuim să ne uităm la trecutul propriu și, în loc să învățăm din greșeală și să înțelegem că suntem mai deștepți acum tocmai pentru că am greșit atunci, ne punem cenușă în cap, ne certăm, ba chiar ne pedepsim crunt, ne punem etichete și ne săpăm încrederea în propria persoană zi după zi, garantându-ne astfel eșec după eșec și suferință după suferință.

Obișnuim să numărăm toate eșecurile pe care le-am avut și să le transformăm în pietre de moară pe care le cărăm după noi zi după zi după zi. Ne învinovățim continuu, ne e rușine, ne e teamă, generalizăm și ne punem etichete extrem de ușor, fără să ne dăm seama că asta este, de fapt, rețeta sigură pentru dezastru. Dacă ne asumăm responsabilitatea nu o facem ca să învățăm și să schimbăm, o facem ca să băgăm capul în nisip, precum struțul. Dacă nu ne-o asumăm și dăm vina pe alții, pe context, pe viață, pe nenoroc sau altele din același registru, decidem că asta este, viața este tristă și noi nu avem nicio putere.

Obișnuim să minimizăm sau, invers, să amplificăm orice. Desigur, de cele mai multe ori minimizăm reușitele și amplificăm eșecurile. Trecem foarte ușor peste reușite și de cele mai multe ori nici măcar nu le vedem. Pentru că atunci când avem o reușită e „normal” și faptul că am făcut ceva bun e doar firesc. Când se întâmplă ceva rău, însă, facem din țânțar armăsar. În mintea noastră lucrurile iau o amploare aproape catastrofală. Și în loc să creăm soluții, producem dezastre.

Gândim și pentru alții, știm exact ce vor simți și, mai ales, știm sigur cum vor reacționa. Și în loc să așteptăm să vedem cum vor reacționa și să încercăm să minimizăm efectele ori să schimbăm situația, luăm dinainte decizii conform cu scenariul pe care ni l-am făcut deja.

Obișnuim să vrem mereu mai mult și niciodată să nu fie suficient. Doar că această dorință de mai mult, care ar trebui să ne motiveze să fim mereu mai buni și să ne determine să acționăm, poate fi (și de cele mai multe ori este) un factor de stres, nemulțumire și lipsă de încredere în propria persoană.

Obișnuim să căutăm nod în papură. Și vă jur că ori de câte ori îl căutăm îl găsim. În orice trebuie să fie și ceva imperfect. Problema e că în această căutare scăpăm exact esențialul. Și concentrându-ne mereu pe acel lucru mărunt care „a stricat feng-shui-ul” nu facem decât să ne condiționăm de fiecare dată să avem „un feng-shui” foarte prost. Pentru că atunci când ce facem este mereu prea puțin vom avea mereu senzația că nu suntem suficient de buni.

Învățăm asta de mici, de altfel. Trăim într-o lume în care competiția este aproape totul. Ne comparăm mereu cu alții și există întotdeauna o scară pe care, indiferent ce am face, nu o putem urca până la ultima treaptă. De fiecare dată când suntem acolo trebuie să mai fie ceva. Și chiar dacă nu e, o inventăm și o construim noi înșine. Oricât de plin e dulapul de haine, niciodată nu am cu ce să mă îmbrac și mereu e cineva mai bine îmbrăcat decât mine. Oricât de mare mi-e salariul, dacă cineva are mai mult înseamnă că eu nu fac ceva bine.

Competiția este normală, dorința de evoluție la fel. Fără ele am fi niște oameni blazați, fără orizont, fără bucurie, așteptând mereu să vină un final pe care nu îl putem niciodată influența. Problema apare când ne uităm la competitori și tot ce vedem este că noi nu putem fi niciodată la fel. Și în loc să vedem în asta exact frumusețea jocului, ne mai punem încă o dată la colț. Întotdeauna există cineva mai bun, mai frumos, mai merituos, mai deștept, mai… și așa și este. E chiar minunat să fie așa. Dar dacă acum 5 ani aș fi vrut să fiu azi ceea ce sunt, să știu ceea ce știu și să fac ceea ce fac fără să îmi permit ca la un moment dat să fiu mai puțin de atât și să consider că sunt varză doar pentru că nu sunt încă în acest punct nu aș fi ajuns niciodată aici. Pentru că ceea ce sunt azi reprezintă suma experiențelor pe care le-am avut până aici.

Competiția e bună câtă vreme rămâi în zona constructivă și iei decizii care te ajută să evoluezi, nu să mori.

„Nu vreau să dezamăgesc pe nimeni” e o chestie care mie îmi place foarte tare. Îmi aduc aminte toate chinurile prin care am trecut eu personal ca să nu dezamăgesc pe nimeni. Și nu știu dacă să râd sau să plâng acum. Nu e nimic rău să nu vrei să dezamăgești, desigur. E chiar minunat să te gândești la ceilalți. Dar dacă deciziile tale de viață țin de preferințele altora și nu de ale tale ajungi foarte repede să te dezamăgești pe tine. Să fii nefericit, lipsit de energie, stresat, obosit etc. Și nici pe ceilalți nu îi pe mulțumești, pentru că niciun om sănătos la cap nu poate fi mulțumit când vede o persoană pe care o iubește că este tristă, obosită și lipsită de vlagă.

Știi cum se numesc toate astea într-un limbaj de specialitate? Distorsiuni cognitive.

Distorsiunea apare atunci când dăm mai multă atenție și importanță doar unor aspecte ale unei experiențe sau ale unei idei. Distorsiunile cognitive sunt modalități arhaice prin care mintea noastră reușește să ne convingă de veridicitatea a ceva ce este fals. Rolul lor este supraviețuirea. Cu toții le avem și cu toții apelăm măcar din când în când la asemenea strategii cognitive (pentru că sunt niște strategii la urma urmelor), mai mult sau mai puțin conștient. Există însă o limită pe care dacă o trecem ne garantăm nefericirea, neîncrederea, frustrarea, oboseala, lipsa de orizont, stresul, singurătatea.

Dacă ar fi să facem un top al celor mai des întâlnite distorsiuni cognitive, am avea așa:

• „Totul sau nimic” – gândirea dihotomică. Să privești viața exclusiv în alb și negru, bun și rău, reușită și eșec. Dacă nu sunt perfect, sunt un dezastru, dacă nu mi-a ieșit exact cum am vrut, chiar dacă a ieșit, tot eșec se cheamă. Nu există nici nuanțe de gri și nici căi de mijloc.
• Supra-generalizarea. Niciodată, întotdeauna. Extinderea unor caracteristici ale unui eveniment sau unei persoane asupra unei întregi categorii de evenimente sau asupra unei specii ori nații (de tipul bărbații/ femeile, românii/ungurii, corporațiile americane etc.). Dacă ceva s-a întâmplat o dată, musai să fie mereu așa. Scrierea viitorului ca o copie la indigo a trecutului. Dacă nu m-a iubit X nimeni nu mă va iubi. Dacă nu am luat un examen nu voi reuși niciodată, dacă nu mi-a ieșit din prima nu mai încerc pentru că nu sunt în stare.
• Minimizarea și/sau exagerarea. Scenariile apocaliptice, banalizarea unor situații și dramatizarea altora. Dacă fac o gafă acum rămân fără serviciu și nu mă va mai angaja nimeni niciodată…
• „Rândul lumii”. Toate acele „ar trebui/ trebuie” pe care le ducem cu noi de-a lungul vieții ca să nu ne facem de râs, să nu fim ciudați, să fim serioși, oameni de încredere și plăcuți, iubiți de ceilalți.
• Etichetarea, mai ales propria etichetare. Ce prost sunt! Sunt un incapabil! Nu sunt în stare de nimic.
• Tragerea concluziilor în afara unui suport real. Momentele alea multe când tu știi dinainte ce crede cineva, ce simte sau ce vrea, „ghicirea gândurilor”. Fără să întrebi, fără să ai dovezi, fără să îți spună. Sau predicțiile negative de tip „ghicirea viitorului” de genul: nimeni nu mă va înțelege, nu voi reuși niciodată asta, nu voi avansa niciodată orice aș face.
• Învinovățirea exagerată & personalizarea. Indiferent ce se întâmplă, tu trebuie să fii de vină. Dacă plouă afară când cei mai buni prieteni ai tăi se căsătoresc e vina ta pentru că de câte ori te coafezi plouă.
• Blamarea celorlalți. La polul opus, toată lumea e vinovată, tu ești doar nedreptățit și lipsit de noroc. Nimic din ce ți se întâmplă nu e în controlul tău, totul vine din cauze exterioare.
• Filtrarea mentală a evenimentelor cu concentrare pe negativ. Ieși la cină cu prietenii, totul este minunat, cu excepția chelnerului care e ușor ursuz. Și tu te concentrezi pe mutrele lui. Și când vorbești despre această întâlnire tot despre chelner vorbești. Și în loc să mulțumești pentru prietenii tăi și momentele frumoase cu ei te uiți mereu la mutrele chelnerului. Primești 7 laude și o critică și îți ocupi mintea zile în șir (uneori și ani) concentrându-te pe critică. Nici alte 1000 de laude nu ar putea să te facă să o uiți.
• Comparația inechitabilă. Mă compar continuu doar cu cei care au atins un nivel de succes la care aspir dar ignorând faptul că cel cu care mă compar a ajuns într-un anume timp acolo, a făcut niște lucruri, a parcurs un drum, a luat niște decizii. Nu mă compar cu el când a început, mă compar cu el când are succes. Și continuu consider că eu sunt un eșec doar pentru că nu am succesul lui.

Astea sunt doar o parte. Suficient de comune cât să îți fi ridicat niște semne de întrebare. Câte dintre ele îți sunt familiare? Poți face o legătură între ele și lipsa de încredere în tine? Dar cu nivelul de stres pe care îl trăiești? Cu lipsa de bucurie, cu ce se întâmplă acum în viața ta?

Obișnuim să credem că educația pe care am primit-o e de vină, că nu au făcut părinții, școala, prietenii etc. Desigur, într-o mai mică sau mai mare măsură așa este. Dar faptul că părinții nu au știut/ putut/ vrut să facă anumite lucruri nu justifică felul în care eu aleg să trăiesc începând cu vârsta de la care sunt capabilă să îmi iau propriile decizii. Deși aceste distorsiuni cognitive sunt firești și normale, ele sunt alegeri de viață pe care le facem zi după zi.

Avem capacitatea de a controla cu mult mai multe lucruri decât credem.

Dacă am un eșec pot să mă întreb de ce s-a întâmplat și să muncesc mai mult sau să mă întreb dacă nu cumva locul meu e în altă parte. Poate nu umblă câinii cu covrigi în coadă nicăieri, dar pot încerca măcar să văd cum e în altă parte dacă locul în care sunt nu mă face fericită.

Dacă fac o greșeală pot să încerc să o repar, să o explic, să îmi cer iertare, să… Chiar și atunci când sunt sigură de ceva, pot pune o întrebare. Îmi amintesc și acum de un episod în care un fost coleg de școală de care am fost super îndrăgostită m-a întrebat aproape 20 de ani mai târziu: ce ai avut, mă, cu mine? De ce nu m-ai plăcut? Și în încercarea de a înțelege ce naiba voia să spună continuam să îmi spun și să îi spun: „Eu eram îndrăgostită de tine. Tu nu m-ai plăcut…”.

Dacă merg la masă cu prietenii și chelnerul e ursuz pot să îl ignor sau pot încerca să fac o glumă, dar cu siguranță pot să fac ce ține de mine să mă simt bine și să mă bucur de moment. Pot fi în rândul lumii și dacă divorțez și dacă decid să cresc un copil singură și dacă nu fac copii și dacă mă apuc de școală la 40 de ani și dacă am părul verde. Faptul că ceilalți nu pot aprecia că sunt eu diferită nu mă face pe mine să fiu mai puțin decât ei, ci invers. Și nici anormală sau în afara rândului lumii. Pot crede în Dumnezeu și dacă nu merg la biserică și nu respect neapărat toate cutumele religioase. Îmi pot iubi părinții/ partenerul/ frații/ prietenii și fără să fiu de acord cu tot ce fac sau spun ei.

Dacă X nu m-a iubit nu înseamnă că nu merit iubirea, ci doar că trebuie să aleg mai bine data viitoare. Plus că, dacă e să mă gândesc la colegul din școală, el m-a iubit, dar eu nu am știut. Cum ar fi fost să decid că nu merit să fiu iubită pentru că el nu m-a iubit?

Aș vrea să înțelegi foarte bine un lucru. Nu privim realitatea obiectiv, ci prin niște filtre proprii. Realitatea fiecăruia dintre noi este condiționată de calitatea acestor filtre. Pentru că nu putem avea relații fericite când ne aducem mereu argumente că nu merităm iubirea. Și nici dacă „ghicim gândurile” și viitorul și știm mai bine unde duce povestea înainte să o trăim. Cum nici mai mulți bani nu putem face dacă ne comparăm mereu cu ăla din vârful piramidei și tot ce gândim despre noi înșine este că am eșuat continuu, că nu putem, nu merităm și nu avem noroc.

Unul dintre primii pași în schimbare este identificarea acestor distorsiuni. Despre încredere în sine nu putem vorbi decât după ce îndreptăm aceste distorsiuni.

Cum le îndrepți?

Întâi de toate trebuie să le identifici și să începi să conștientizezi gândurile asociate. Ideal ar fi să lucrezi cu cineva. Dar dacă nu poți sau nu vrei, o bună modalitate de a identifica aceste distorsiuni este să îți pui întrebări. Dacă le și scrii e și mai bine. Cele mai eficiente întrebări sunt legate de veridicitatea situației/ gândului.

• De ce ar fi adevărat acest gând? Ce dovezi reale, concrete am care să sprijine acest gând (nu dovezile dintr-o experiență anterioară, ci dovezile de acum)?
• Pot vedea situația și altfel? Dacă aș întreba-o pe mama ar spune la fel? Dar pe prietena mea cea mai bună?
• Am mai trăit o situație asemănătoare? Cum a fost, ce am făcut și care a fost rezultatul?
• Gândurile de acum au legătură cu situația prezentă reală sau cu ceva ce mi s-a întâmplat altă dată?

Cere ajutorul. Vorbește cu 2-3 prieteni, un terapeut, un Coach, un mentor, orice altă persoană în care ai încredere. Ascultă ce spun ei, roagă-i să îți ofere punctul lor de vedere și vezi diferențele.

Cum ai ajuns să nu meriți nimic, să nu fii bun, să nu poți, să nu reușești?

Dacă te trezesc noaptea din somn poți să îmi enumeri toate eșecurile pe care le-ai avut, așa-i? Și să îmi dai și mii de detalii referitoare la fiecare dintre ele. Dar dacă te întreb câte reușite ai avut și care au fost ele? Ups… da, alea au fost firești, nu ți-ai încărcat mintea cu ele…

Vreau să te rog un lucru. Ia-o ca pe un exercițiu de care depinde viața ta acum.

Timp de o săptămână de acum încolo scrie pe un caiet (o foaie, un șervețel, ce vrei tu, dar scrie) toate lucrurile bune pe care le-ai făcut până acum. 7 zile concentrează-te pe trecutul tău, dar scoate la iveală toate reușitele. Ori de câte ori îți mai amintești ceva, trece pe listă. Rememorează cu lux de amănunte evenimentele și retrăiește emoțiile legate de ele. Inclusiv cele care nu păreau a fi neapărat un lucru bun la momentul cu pricina.

Timp de o săptămână nu da energie deloc gândurilor referitoare la eșec, la faptul că nu ți-a ieșit, că nu ai putut sau nu poți, că nu ești suficient de…, că nu ai… Timp de o săptămână ocupă-ți mintea doar cu victoriile pe care le-ai purtat de-a lungul vremii, mai mici sau mai mari, nu contează. Ai primit o laudă și o critică? Hrănește-te cu lauda și învață din critică. Cum ar fi dacă eu aș renunța să vă mai trimit mesaje sau să scriu sau să fac ceea ce fac pentru că o persoană s-a dezabonat de la newsletter? Înțelegi acum?

Urmărește ce se schimbă în aceste 7 zile. Starea ta e mai bună? Te privești cu alți ochi? Poți schimba măcar o decizie pe care ai luat-o? Te simți mai în control? Ești mai relaxat(ă)? Simți că poți avea puțin mai multă încredere în tine? Dacă da, continuă exercițiul căutând mici victorii în fiecare zi. De data asta prezente, nu trecute. Așa cum ți-ai adus până acum argumente că nu poți și nu ești, de data asta caută în realitatea ta toate argumentele că poți și ești. Dacă nu se întâmplă asta, înseamnă fie că nu ai făcut exercițiul deloc, fie l-ai făcut de dragul de a-l face, mecanic, aducându-ți un nou argument pentru tine nu funcționează nimic. Caută întâi de toate să înțelegi de unde vine asta. Apoi reia exercițiul.

Ai nevoie de ajutor? Sunt aici pentru tine. Încearcă și mini-ghidul de transformare, pe care îl primești cadou doar pentru că ai ajuns până aici. Abonează-te la newsletter, rămâi în contact cu mine, am multe lucruri utile pe care vreau să ți le transmit.

Îți place ce fac și vrei să mă susții? Dăruiește-mi o carte.