Când eram micuţă, tata obişnuia să îmi citească poveşti. De la O mie şi una de nopţi până la Ion Creangă, cred că mi-a citit aproape tot ce putea găsi la vremea respectivă prin librării şi biblioteci, ori pe la prieteni. Tata nu era un cititor avid, cu atât mai mult un scriitor, ori un bun povestitor. Motiv pentru care, la un moment dat, l-am întrebat de ce… Mi-a răspuns cam aşa: „aveai o imaginaţie atât de bogată, încât nu ştiam ce aş putea face să-ţi răspund. Aşa că am găsit singura variantă pe care o aveam la îndemână pentru a te ajuta să o dezvolţi sau măcar să o întreţii. Fără o poveste, nici un joc nu era joc. Puteai inventa până şi păpuşile dacă era nevoie”.
După ce am învăţat să citesc, n-am mai avut nevoie nici de tata, nici de păpuşi, pentru a trece de pragul realităţii, deşi tata a continuat să-mi citească până prin clasa a treia. Iar la poveşti n-am renunţat niciodată. Doar că citesc extrem de rar 1001 nopţi… acum le inventez, le trăiesc, le visez. Uneori le scriu. De cele mai multe ori le povestesc.
Mi-am trăit toată viaţa de până acum ca pe o poveste, cu tot cu zmeii şi balaurii de rigoare, dar şi cu prieteni de nădejde, feţi-frumoşi, pitici, zâne bune şi alte personaje fără de care nici o poveste nu ar putea exista. Îmi scriu şi rescriu realitatea în fiecare zi, aşa cum o visez şi o doresc. Ştiu eu sigur că zmeii dispar la final. Şi cu această conştiinţă devin mai creativă şi mai liberă.
Atunci când mă pasionează o carte, intru atât de adânc în ea, încât pot simţi până şi cele mai mici tresăriri ale personajului principal, miros firul ierbii sau aud valul spărgându-se de stânci. Plâng, râd, mă înfior, iubesc sau urăsc odată cu eroul principal. Ori cu cel secundar. Viața bate filmul, prin urmare eu pot să mă aliez cu zmeul, nu neapărat cu Făt-Frumos. Uneori mă opresc şi continui povestea pe cont propiu, ca pe o încercare de evadare dintr-o lume impusă, pentru a reveni la ea cu mai mare drag în speranţa găsirii unui drum asemănător cu cel imaginat de mine.
Citesc încet, aşa cum gurmanzii savurează fiecare înghiţitură. Iau cuvintele şi le storc de semnificaţii, le colorez şi le dau aripi, le îmbrac în diferite hăinuţe, le alătur şi le despart, până când desluşesc în ele sufletul de dincolo de poveste. Ultima pagină o citesc atât de încet, încât aproape că citesc de 5 ori primul ei pasaj pentru a nu ajunge vreodată la ultimul.
Când apare ultimul cuvânt se termină o lume. Ştiu că după ea mă așteaptă alta, dar parcă nu-mi vine să o închei. Aşa că închid cartea, dar rămân în poveste o vreme, îmi imaginez un alt final, o continuare sau o duc într-un vis nou. Nu întâmplător CARTEA vieţii mele, cea care mi-a schimbat destinul acum mai bine de 20 de ani, este Magicianul lui John Fowles. La fel de neîntâmplător este şi faptul că mi-a fost oferită în dar de tata. Niciodată după cartea asta nu am mai fost la fel.
Prima experienţă cu scrisul am avut-o pe la 14 ani, când mama mi-a dăruit un carneţel să-mi fac jurnal. Am întrebat-o cu o nedumerire dezarmantă: de ce aş scrie ce fac zilnic? Dar l-am luat. A fost suficient să îl deschid şi să iau stiloul în mână. Atunci lumea mea a prins alt contur. Aşa că am avut vreo 3 jurnale de poveşti îmbinate cu realităţi, pe care la un moment dat am decis să nu le mai păstrez.
Din când în când le-am recitit, însă, pentru a-mi aminti cum era universul meu atunci. Dacă am pierdut ceva între timp, am pierdut bucuria pe care ţi-o dă foaia de hârtie. De când cu automatizarea, viteza, procesorul, monitorul, tastatura… am pierdut stiloul. Mă trezesc uneori simţind nevoia să aştern pe hârtie gânduri, sentimente, idei. Dar ce ajunge pe hârtie rămâne acolo. Nu aş putea niciodată să transcriu electronic sau să rescriu ceva de pe hârtie. Scriu şi atât.
Nu ştiu de ce tastatura mă inhibă, cumva mi se pare artificială, îmi rupe din gânduri şi sentimente. Povestea cu blogul m-a tentat de mult, dar a fost mereu o forţare a tastaturii. Am crezut că pe parcurs va fi mai uşor, dar încă nu s-a întâmplat. Acum că am mai și pierdut un blog întreg… dar poate că așa trebuia, să îl pierd ca să mă apuc de treabă serios. Promit ca de acum încolo să mă uit cu mai mult interes la literele astea negre de plastic de sub degete. Sau poate se va inventa vreodată dispozitivul perfect care să mă ajute să scriu de mână direct în computer.
Am o lume întreagă de cuvinte şi poveşti, de sensuri şi semnificaţii. Mă joc cu ele, le ador, le biciuiesc, le strunesc, le adulmec, le chem şi le alung, le folosesc şi le irosesc, le răstălmăcesc, le înnod şi le deznod, le scriu şi le şterg. Le citesc, le transform, le ascult, le neg. Orice aş face cu ele, însă, fără cuvinte şi fără poveşti nu aş putea vreodată trăi. Mi-ar fi plăcut să fiu muzician, să fi avut talentul de a le transforma în muzică. Dar, din păcate, acest dar nu l-am primit. Mi se întâmplă adesea să ascult „povestea” unei simfonii şi să regret că nu pot transforma cuvintele mele în simfonie…
Îți place ce scriu? Atunci abonează-te la newsletter și îți voi trimite pe email info de câte ori apare ceva pe blogul ăsta. Te pot ajuta? Sunt aici pentru tine. Vrei să citești și altceva? Urmărește pagina de recomandări.