Dacă unui copil de 1 an i s-ar face frică la prima căzătură, ar refuza să se mai ridice de jos și să încerce încă o dată și încă o dată și încă o dată, crezi că ar merge vreodată în picioare?
Nu. Și atunci, de ce azi, la vârsta adultă, dacă ceva nu îți iese, nu mai încerci niciodată? Cum și când ai ajuns să nici nu mai încerci?
Atunci când încerci prima dată să mergi, părinții nu-ți vor spune să nu mergi. Pentru că ei știu că trebuie să mergi. Și te sprijină să faci primii pași, apoi pe următorii, să te ridici, să încerci iar și iar până iese. Apoi te învață să vorbești, ca să poată comunica cu tine.
Dar după ce înveți să mergi, STAI! Nu te du acolo, te rănești! După ce începi să vorbești, vorbești continuu și ei sunt obosiți, așa că te învață să taci. E mai simplu să ții copilul îngrădit, să nu i se întâmple ceva.
Dar când e îngrădit și îngrădit și îngrădit, cum ar putea ca la 20 de ani să devină liber? Când toată viața i s-a spus să stea în banca lui, cum poate ieși el din bancă la 20 de ani? Sau la 30, ori 40…
Până la vârsta de 6-7 ani suntem în stare de „hipnoză”. Conștientul nu se formează decât după această vârstă. În primii ani activ este subconștientul, care nu face diferența între bine și rău, adevărat sau fals, între nu și da, între imaginar și real, nu știe de morală, nu știe să „lege fraze”.
Subconștientul este un fel de CD cu filme care rulează continuu, fără discernământ. Rolul lui este supraviețuirea. În el sunt înmagazinate trăiri, experiențe, obiceiuri care ne determină cea mai mare parte a existenței. Orice trece de bariera conștientului e bine trecut și înmagazinat în subconștient.
La vârsta de 2 ani sau 3 ani nu poți știi că mama ți-a spus că nu ești în stare pentru că era ea obosită și nu avea chef să te ajute, așa că o crezi. Și o vei crede și la 80 de ani dacă nu vei face ceva să schimbi. La vârsta de 3 ani poți lua o decizie care îți va determina tot parcursul vieții tale dacă nu faci ceva să schimbi.
Cum schimbi ceva ce ți s-a întâmplat la vârsta de 3 ani?
Nu poți schimba ce s-a întâmplat atunci. Nu poți schimba amintirile în sine, nu poți schimba trecutul, nu poți schimba părinții, nu poți schimba partenerul.
Dar te poți schimba pe tine. Poți schimba reacțiile pe care le ai, comportamentele și rezultatele. Poți schimba deciziile. Te poți reeduca și poți să schimbi automatismele vechi cu unele noi.
Poți renunța la obiceiurile care te țin pe loc, la oamenii care te trag în jos, la contextele în care ai intrat. Poți adopta oricând atitudini noi, îți poți controla fiziologia, îți poți controla gândurile. Poți schimba percepția pe care o ai asupra vieții, asupra oamenilor, asupra ta, asupra evenimentelor.
Viața nu e făcută să fie ușoară, viața e făcută să fie frumoasă.
Din orice putem învăța ceva, nimic nu e rău sau e bun în esență. Percepțiile noastre sunt cele care fac ca un eveniment să fie rău sau bun.
Îți dau un exemplu. Te duci la un interviu pentru o slujbă nouă. Sunt 100 oameni care merg la același interviu. Unii chiar vor să obțină postul ăla, alții vin doar pentru că le-a spus mama sau partenerul sau ca să își spună că au făcut-o și pe asta. Unii se gândesc că o nouă slujbă le poate schimba ceva în viață. Numai unul singur poate să obțină postul, ceilalți 99 nu.
Evenimentul e același pentru toți, nici bun, nici rău. Reacțiile vor fi pe atât de diferite, însă, pe câți oameni au participat la el. Nu obții postul. Poți să vezi în asta un eșec. Sau să te gândești că, de fapt, locul tău e în altă parte.
Dacă ai luat de bună varianta eșecului, poți fi trist(ă) de la câteva ore până la câțiva sau câteva zeci de ani. Poți intra în depresie și să consideri că nu vei trece vreodată peste acest eșec.
Dacă nu iei de bună această variantă, însă, vei încerca altceva. Peste 2 ani sau peste 10 vei putea vedea că eșecul ăla a fost unul dintre lucrurile cele mai bune care ți s-au întâmplat.
În goana după siguranță, reacționăm greșit atunci când ceva se întâmplă și, în loc să luăm decizii conștiente, care ne pot schimba viitorul, luăm decizii care ne țin pe loc.
Am avut un eșec, nu sunt suficient de bun, nu merit mai mult, nu sunt capabil, nu… nu… nu… Dar dacă e altfel? Dar dacă pierderea de azi e, de fapt, câștigul de mâine? În loc să iei decizia că nu ești bun, nu mai bine devii curios ce îți va aduce ziua de mâine? Și muncești să faci mai bine?
A avea curaj nu înseamnă că nu ți-e frică. A avea curaj înseamnă să conștientizezi frica, să o lași să fie și să mergi mai departe. Durerea este inevitabilă, suferința este opțională, spunea Dalai Lama.
O vânătaie te doare preț de 1-2 zile, după care trece. Dar dacă timp de 10 ani te uiți la locul ăla unde ai avut o vânătaie și îți amintești în permanență că te-a durut când ai făcut-o, vânătaia aia te va durea 10 ani, chiar dacă fizic vorbind ea nu mai există.
E firesc și omenesc să ne fie frică. La fel de firesc e să gândim scenarii negative. Dar la fel de firesc e să și să vrem mai mult, să fim mai mult, să putem mai mult, să reușim mai mult, să schimbăm, să fim conștienți, să fim fericiți, să zâmbim, să dăruim.
Doar că asta nu ne-a învățat nimeni să facem. Pentru că e mai simplu să stai pe canapea la televizor și să privești lumea din spatele ecranului decât să fii dincolo de ecran, riscând să nu îți iasă totul perfect și să te mai julești din când în când.
Poți face schimbarea singur(ă)?
Depinde de schimbare și depinde de cât de mult vrei și câte eforturi faci. De principiu, poți orice. Poate dura 1 an, 20 sau 50, dar se poate, cel puțin într-o anumită măsură.
Dar ține minte un lucru: ca să știi exact cum îți vine haina pe care o porți ai nevoie de o oglindă. Dacă te uiți la haină privind către picioare nu vei știi cum îți vine. Nu o vei putea vedea pe de-a-ntregul sau cum arată la spate. Vei avea o imagine destul de trunchiată și deformată. Poți intui, de pildă, văzându-i pe ceilalți cum se uită la tine. Îi poți chiar întreba.
Dar dacă nu ai o oglindă, experiența nu va fi niciodată completă și tu nu vei știi niciodată cum stă.
Am fost educați că a fi puternic înseamnă să le duci pe toate singur. Că cerând ajutorul ești slab. Că trebuie să le știi pe toate și să le faci pe toate. Ceea ce e extrem de greșit.
Oricât de vizionar ai fi, oricât de educat, inteligent, experimentat, până nu te uiți în oglinda aia nu vei știi cum îți stă haina. Nu vei reuși vreodată să îți muți ochii la spate și nici să îi scoți de la locul lor, să îi pui pe un raft și te uiți de acolo la tine.
Iar dacă vrei o schimbare reală, ai nevoie să te vezi din afară, să privești în oglindă. Pentru că haina o poți schimba și fără oglindă, dar e foarte posibil să o schimbi cu o haină chiar mai nepotrivită decât prima. Sau poate nu ai nevoie să schimbi haina, ci doar să o accesorizezi corespunzător. Sau poate, de fapt, ce te deranjează este coafura, nu haina.
Poți cumpăra multe haine până când găsești una mai potrivită sau poți cumpăra o oglindă, care să te ajute să nu mai bâjbâi.
Unde găsești oglinda care îți trebuie?
Dacă ai ajuns în căsuța mea virtuală, sunt șanse foarte mari să o găsești aici. Citește articolele pe care le-am scris pentru tine, citește ce pot face pentru tine, înscrie-te la newsletter și citește mini ghidul de transformare pe care ți l-am pregătit, contactează-mă și hai să vedem dacă putem face schimbarea asta a ta împreună. Vrei un instrument care să te ajute să lucrezi singur(ă)? Citește asta.
O poți găsi și în altă parte, desigur. Tu știi mai bine cu ce rezonezi. Sunt multe variante pe care le poți alege. Important e să nu aștepți 10 ani înainte de a începe să cauți.