Despre asumare. Și greșeală.

Am greșit. Știam că am greșit. Și cineva mi-a spus că dacă mă răzgândesc, înseamnă că nu mi-am asumat.
M-am oprit. Am stat cu fraza aia câteva ore bune.
Adică soluția e să rămân cu greșeala ca să fiu „asumată”?
Ceva nu mergea acolo. Dar nu știam să pun degetul pe ce anume.

Există o confuzie enormă între asumare și rigiditate. Și confuzia asta îi ține pe oameni blocați în greșeli pe care le-au recunoscut deja în ei înșiși, dar nu pot să le recunoască în față.

Asumare nu înseamnă să rămâi cu greșeala.
Asumare înseamnă să îți asumi responsabilitatea față de ea. Inclusiv față de ce urmează.

Uite o întrebare: ai citit vreodată o carte la a doua sau a treia ediție, revizuită și completată?
Mă gândesc la un autor care a scris ceva, l-a publicat, a crezut în fiecare cuvânt. Câțiva ani mai târziu a revenit. A adăugat, a corectat, a nuanțat ce știa acum mai bine.
Înseamnă că nu și-a asumat prima ediție? Sau înseamnă că e suficient de onest ca să recunoască că știe mai mult acum decât știa atunci?

Cum rămâne cu cercetătorii? Zeci de ani de studii susțin că ceva e adevărat. Apar date noi, metodologia se rafinează, concluzia se schimbă. Comunitatea științifică revizuiește. Asta înseamnă că prima concluzie „nu a fost asumată”?

Nu. Înseamnă că oamenii ăia au fost onești față de propria limită de cunoaștere din momentul respectiv.

Tu azi știi mai mult decât știai acum zece ani. Dacă mâine vei afla ceva care te face să te răzgândești față de o decizie de azi va fi un act de lașitate sau un act de onestitate?

Stai cu întrebarea asta. Merită.

Când rămânem cu greșeala — deși știm că e greșeală — nu o facem din asumare. O facem din altceva.

Din teamă de judecată. „Ce vor zice dacă mă răzgândesc?”
Din orgoliu. „Dacă recunosc, pierd ceva.”
Din confuzie. „Dacă schimb, înseamnă că ce am făcut înainte nu a contat.”

Niciunul din lucrurile astea nu reprezintă asumare. Sunt mecanisme de apărare care se ascund în spatele unui cuvânt serios. Cel mai asumat lucru pe care îl poți face cu o greșeală e s-o recunoști. Și s-o corectezi, dacă mai poți.

Mi-a trebuit ceva timp să înțeleg treaba asta despre mine.

Nu pentru că nu știam că am greșit. Știam. Ci pentru că recunoașterea venea la pachet cu disconfort. Cu rușine. Cu întrebarea „ce o să creadă?”. Și totuși, disconfortul de a recunoaște a fost întotdeauna mai mic decât disconfortul de a trăi cu o greșeală nespusă. Asta am descoperit în timp.

Nu confunda asumarea cu lipsa de flexibilitate.

Asumare înseamnă că ești responsabil față de ce ai făcut. Nu că ești legat de acea decizie pentru totdeauna.
Asumare înseamnă că poți spune „am greșit” fără să renunți la cine ești. Fără să treci de la „am greșit” la „sunt o persoană rea.”
Asumare înseamnă să faci o distincție clară: între ce ai făcut și cine ești.

Greșeala e un comportament. Nu o identitate.

O zi în care nu înveți nimic e o zi irosită. Și dacă înveți în fiecare zi ceva, înseamnă că măcar o dată în viața ta ai știut mai puțin decât știi azi. Ai emis o judecată greșită. Ai spus ceva care s-a dovedit fals. Ai ales ceva care nu a funcționat.

Ce faci cu asta? Rămâi în greșeală ca să pari „consistent”? Sau recunoști că azi ai o informație în plus?

Cu cât știu mai multe, cu atât am impresia că știu mai puțin. Și asta mi-o asum.

Dacă ești cineva care se judecă cu duritate când greșește sau care rămâne cu greșeli nespuse ca să pară sigur pe sine ar fi util să ne uităm la asta împreună.

Programează o discuție gratuită de 60 de minute aici. Fără angajament, fără presiune. Vedem dacă are sens să lucrăm împreună.

Sau, dacă nu ești pregătit pentru conversație directă, abonează-te la newsletter. Trimit periodic exact genul ăsta de texte, fără zgomot.

Ce vis ai tu? Nu a venit timpul să îl duci la nivelul următor?