Cel mai des, oamenii care ajung să lucreze cu mine nu știu exact ce i-a adus acolo. Știu că ceva nu merge. Că se simt blocați de ceva ce nu reușesc să numească. Că au încercat mai mult, s-au organizat mai bine, au citit mai mult, și tot în același loc au rămas.
Când începem să săpăm, apare aproape mereu același lucru: o credință preluată de undeva, de cândva, pe care n-au mai verificat-o de atunci. Nu o idee nouă. O idee veche pe care o tratează ca pe un fapt.
Credințele nu sunt rele prin natura lor. Unele chiar te susțin.
Problema nu e că le ai, ci că nu le mai verifici. Le iei de bune, le lași să ia decizii în locul tău și nici nu știi că se întâmplă asta.
Nu trebuie să le abandonezi. Nu trebuie să fii convins că sunt greșite sau limitative, că tot umblă pe toți pereții cuvântul ăsta. Trebuie doar să îți permiți, măcar o dată, să le pui o întrebare.
Uite 10 dintre cele mai comune credințe limitative pe care le văd la oameni care se simt blocați.
„Dacă cer ajutor, înseamnă că sunt slab.”
Oamenii care ajung la coaching sunt oameni capabili. Dar mulți ajung cu mult mai târziu decât ar fi putut-o face și pierd mult timp pe care l-ar fi putut câștiga. Au rezolvat lucruri grele singuri. Au construit ceva. Au trecut prin situații dificile și au căzut în picioare. Tocmai de aceea credința asta a prins rădăcini foarte adânci: dacă am reușit singur(ă) până acum, înseamnă că pot continua tot singur(ă). Să cer ajutor ar însemna că nu mai pot. Că s-a terminat ce puteam.
Dar realitatea e că nimeni nu construiește ceva cu adevărat bun complet singur. Nici cei pe care îi admiri. Nici măcar cei pe care îi dai drept exemple de succes. Chiar și ei au cerut ajutor. Au luat consultanți, mentori, coaches, parteneri. Au intrat în camere unde nu erau ei cei mai buni sau cei mai mari. Au pus întrebări la care nu aveau răspuns. Tocmai asta i-a dus mai departe, nu faptul că au știut tot dintotdeauna.
Credința că ajutorul e un semn de slăbiciune îți ia timp, energie și rezultate. Rezolvi singur lucruri pe care nu trebuia să le rezolvi singur. Ajungi mai târziu unde puteai ajunge mai repede. Și în tot acest timp, crezi că faci exact ceea ce trebuie.
Întreabă-te: cei pe care îi admiri cel mai mult, cei care au construit ceva cu adevărat bun, au făcut-o singuri?
„E prea târziu pentru mine.”
La 43 de ani am început un MBA. În sala de curs eram peste 20 de oameni. Doi aveam peste 40 de ani. Vreo trei aveau peste 30. Restul aveau între 21 și 25.
N-a fost ușor să fac asta. Nu din cauza materiei. Din cauza vocii din cap care spunea că locul meu nu era acolo, că trecuse momentul, că ce mai caută un om de vârsta mea printre studenți. MBA-ul, dacă e să fiu sinceră, nu e deloc pentru 20 de ani. E exact pentru cei care au trăit ceva și au cu ce să raporteze teoria. Dar prea mulți consideră că nu mai e locul lor „în clasă”. Am terminat MBA-ul. A fost una dintre cele mai bune decizii profesionale pe care le-am luat.
La 49 de ani am creat un cont pe TikTok. Și acolo există o convingere colectivă că platforma e pentru tineri, că dacă nu ai 20 de ani nu ai ce căuta acolo, că publicul tău nu e acolo. Mă auzeam și pe mine cu gândurile astea.
Și totuși.
Credința „e prea târziu” nu are niciodată un obiect clar. E prea târziu pentru ce anume? Să schimbi o carieră? Să începi ceva nou? Să înveți? Să fii altfel decât ești? Nu știe nimeni. Funcționează, însă, ca o umbrelă sub care intră tot ce ți-e frică să începi. Nu te lasă să dai nume fricii reale, că ar trebui să te confrunți cu ea. E mai simplu să spui că a trecut momentul.
Dar dacă nu ar fi prea târziu, ce ai face mâine?
„Trebuie să știu cum să fac înainte să încep.”
Însă nimeni nu a devenit specialist înainte să practice.
Sună simplu. Și totuși, câți oameni amână să înceapă ceva pentru că nu știu suficient? Că trebuie să mai citească, să mai facă un curs, să se mai pregătească, să fie mai siguri pe ei?
Cunoașterea adevărată nu vine, însă, înaintea experienței. Vine din ea. Asta nu e o vorbă de motivație, e pur și simplu modul în care funcționează orice proces de învățare reală.
Știai să scrii înainte să scrii primele litere? Desigur că nu. Ai scris prost, ai corectat, ai scris din nou. Și la un moment dat a ieșit ceva lizibil. Apoi ceva bun. Procesul a fost să scrii, nu să te pregătești pentru scris. Nimeni nu devine specialist din vârful pixului.
„Trebuie să știu înainte să încep” e un ambalaj, foarte bun ce-i drept, pentru amânare. Sună responsabil. Sună prudent. De fapt, e frica de a face prost, filtrată prin logică. Și atâta timp cât îi dai dreptate, nu începi nimic.
Întreabă-te: ce ai putea afla făcând, pe care nu îl poți afla gândindu-te?
Celelalte șapte. La fel de costisitoare.
„Dacă nu muncesc din greu, nu merit ce obțin.”
Sună responsabil. Sună matur. Sună ca ceva pe care oamenii serioși îl cred. Dar unde ai învățat, oare, că dacă e ușor, înseamnă că ai trișat?
„Când termin ce am de terminat, o să am timp pentru ce contează.”
Această credință există în capul oamenilor de ani de zile. Uneori de decenii. Și, cumva, lista aia se tot multiplică. Iar „când” acela nu vine niciodată, pentru că nu ai pus niciodată o dată în calendar.
Întrebare: Ce anume aștepți să se termine?
„Dacă schimb ceva, o să pierd ce am construit.”
Ce pierzi exact? Și ce ai câștigat ținând lucrurile exact cum sunt?
Asta e credința care ține oamenii în locuri pe care le-au depășit de mult. Nu frica că noul nu e (sau nu va fi) bun, ci frica că vechiul va dispărea.
„Dacă sunt sincer cu ce simt, o să îi sperie sau dezamăgesc pe ceilalți.”
Credința asta e la baza a zeci de relații profesionale și personale în care oamenii spun ce cred că trebuie să spună, nu ce e real. E obositor. Și e opusul conexiunii pe care ți-o dorești, de fapt. Plus că nu funcționează pe termen lung, nu are cum.
Întrebare: Câte dintre relațiile tale importante sunt construite pe ce ești tu, și câte pe versiunea filtrată?
„Să pui întrebări înseamnă că nu ești suficient de bun(ă).”
Realitatea? Întrebările bune sunt mult mai bune decât răspunsurile rapide. Răspunsul rapid închide o conversație. Întrebarea bună deschide ceva ce nici nu știai că era acolo.
Oare ce ai fi aflat dacă ai fi întrebat în loc să răspunzi?
„Dacă nu sunt mereu ocupat, înseamnă că nu fac destul.”
Poți fi extrem de ocupat și să nu înaintezi deloc. Și știi asta, că ești ocupat de mult timp, așa-i? Dar dacă ai scoate 30% din ce faci acum, oare ce s-ar întâmpla cu adevărat?
„Dacă aș fi mai disciplinat, totul ar fi mai bine.”
Nu contest, disciplina are rolul ei. Dar disciplina nu rezolvă lipsa de direcție. Nu rezolvă obiective care nu sunt ale tale. Dacă nu ar fi o problemă de disciplină, care ar fi?
Cum verifici orice credință? Nu doar astea 10.
Orice credință poate fi pusă la test cu trei întrebări:
De unde știu că asta e adevărat? Nu că pare, nu că se simte, ci că e adevărat cu certitudine.
Ce m-a costat să cred asta până acum? Timp, oportunități, relații, energie.
Ce ar fi posibil dacă nu ar fi adevărat? Nu ce ar trebui să fie, ci ce ar putea fi.
Nu trebuie să respingi nimic. Dar poți să îți permiți, măcar o dată, să te întrebi: sunt chiar atât de sigur(ă) că sunt adevărate?
Cel mai adesea, credințele nu ne blochează pentru că sunt puternice. Ne blochează pentru că sunt invizibile. Le-am integrat atât de bine încât le confundăm cu realitatea.
Tu cu care dintre astea 10 ai mai multă bătaie de cap?
Dacă vrei să lucrăm la ce te ține în loc, poți programa o primă conversație gratuită. Fără angajament, fără presiune. Programează aici.
Îți place ce scriu și vrei să afli când postez ceva nou? Abonează-te la newsletter.
Știi pe cineva care ar avea nevoie să citească asta? Trimite-i linkul.



