Este 2 noaptea. Nu dormi.
Nu pentru că ai o problemă pe care nu o înțelegi. Ci pentru că o înțelegi prea bine. Știi exact ce e de făcut. Conversația pe care trebuie să o ai. Decizia pe care tot amâni. Schimbarea pe care o știi necesară de luni de zile.
Asta nu e slăbiciune. Și nu e lipsă de motivație sau de voință. E ceva mai specific. Și dacă înțelegi ce e, ai rezolvat jumătate din problemă.
Prima: nu știu ce am de făcut. Nu știu ce vreau, nu știu ce e bine, nu am suficientă informație ca să decid. Asta e o problemă reală. Soluția ei e un cadru, niște întrebări, perspectivă din exterior.
A doua: știu. Și nu fac. Știu ce conversație trebuie să am. Știu ce decizie ar trebui să iau. Știu ce direcție ar trebui să urmez. Dar între știu și fac există ceva. Un perete subțire și invizibil pe care nu îl poți sparge cu mai multă informație.
Citesc mai mult. Fac mai multe cursuri. Cer mai multe opinii. Și ajung tot în același loc. Pentru că nu e lipsă de informație. E un tipar care blochează acțiunea. Și el funcționează cu totul altfel.
Gândește-te la ultima dată când ai explicat cuiva o problemă cu care te lupți. Nu ca să primești un sfat, pur și simplu ai vorbit. La un moment dat, în mijlocul explicației, te-ai oprit. Și ai spus: cred că știu ce e de făcut.
Înainte ca celălalt să fi deschis gura.
S-a întâmplat pentru că simpla prezență a unui interlocutor care ascultă, fără să completeze, fără să sară cu răspunsuri, obligă mintea să organizeze haosul intern într-un limbaj articulat. Și în momentul articulării, ce era confuz devine vizibil.
Nu era lipsă de informație. Era lipsă de context în care informația să iasă din interior.
Și asta se întâmplă și la 2 noaptea. Dispare zgomotul, dispare agenda, dispare presiunea de a acționa imediat. Și dintr-odată știi. Problema nu e că nu știi. Problema e că ziua nu există spațiul în care ce știi să devină acțiune.
Ia o hârtie și un pix — chiar acum, nu mâine. Scrie situația în care ești blocat. Nu de ce ești blocat. Nu ce ai de făcut. Situația: ce se întâmplă, concret, cum arată.
Citește ce ai scris.
Dacă ai scris „nu știu” sau „nu sunt sigur” ori te-ai blocat la mijlocul frazei, cel mai probabil ești în prima categorie. Ai nevoie de mai multă claritate.
Dacă ai descris situația, chiar cu lux de amănunte și, în timp ce scriai, ai simțit că știi deja ce trebuie să faci, ești în a doua. Nu mai ai nevoie de informație. Ai nevoie de cineva care să stea acolo până o faci.
Cel mai des, oamenii cu care lucrez vin la mine cu „nu știu ce să fac” și în 20 de minute descoperim că știu foarte bine. Au știut de luni de zile. Problema nu era lipsa răspunsului. Era că nu aveau pe nimeni care să stea față în față cu ei și să nu accepte că „nu e momentul potrivit” sau „nu îmi permit” ori „nu pot” sunt răspunsuri reale.
Dacă te regăsești în asta, poate e momentul să avem o conversație de 60 de minute. Atât. Fără angajament, fără presiune.
Nu îți voi da un plan. Sunt șanse mari să ai deja unul.
„Mă mai gândesc" e rareori despre gândit. E despre ceva concret de care te temi. Descoperă de ce continui să amâni tocmai decizia care te-ar scoate din blocaj, mecanismul din spatele amânării și când se termină, de fapt, gânditul.
Mulți oameni cu care am lucrat nu au venit la mine cu „sunt epuizat" sau „sunt blocat”. Nici cu vreun alt „diagnostic”. Au venit cu: „Sunt obosit și nu mai trece. Dar doctorul zice că sunt bine." „Mi se pare...
Nu trebuie să le abandonezi. Trebuie doar să te întrebi dacă sunt reale. 10 credințe comune care te costă zilnic fără să știi că o fac.
Dacă ușa ta este „mereu deschisă”, tocmai ai invitat haosul în viața ta. Află de ce vinovăția este o eroare de sistem și cum să spui NU fără să negociezi.
Diana Soare. Coach. NLP. MBA.
18 ani în business, 9 în comunicare și 9 în coaching. Știu cum arată o decizie luată la 2 noaptea când nu mai ai cu cine să te consulți. Știu și cum se simte să nu știi ce să faci în continuare.
Integrez mai multe sisteme și abordări, pentru că niciuna singură nu ajunge.
Nu am devenit ceea ce sunt azi pentru că mi-a plăcut un curs sau pentru că am citit o carte bună. Am devenit coach pentru că în momentele în care nu mai aveam nicio poveste convenabilă de spus despre mine, nicio funcție, nicio realizare, niciun plan care să țină, am fost nevoită să mă uit la ce e cu adevărat acolo.
Nu lucrez din inspirație și motivație, ci din înțelegerea reală a ce se întâmplă când un om inteligent și capabil nu se poate mișca din loc, oricât de mult vrea.
Continuă să citești aici.
