Seara, la aceeași oră, pornea pe ruta lui cu o scară mică și o torță. Aprindea felinarele cu gaz de pe fiecare stradă — unul câte unul, în ordine, fără să sară vreunul. Dimineața, le stingea. Cunoștea fiecare lampă, știa care pârâie, care arde mai slab, care are nevoie de fitil nou. Era meseria lui. Aveau familii de lampagii. Tatăl îl lua pe fiu cu el de mic ca să înțeleagă meseria.
Nu a venit peste noapte — a venit treptat, stradă cu stradă. Și pe măsură ce venea, lampagiii au înțeles ce se întâmplă. Unii au protestat. Alții au scris petiții. Alții au ignorat, sperând că trece.
N-a trecut.
Și poate că au dreptate — parțial. Unele joburi vor dispărea. Exact cum au dispărut lampagiii, dactilogafele, operatorii telefonici care conectau manual apelurile, cei care remaiau ciorapi, cei care livrau gheață, vânzătorii ambulanți care băteau la ușă cu catalogul sub braț.
La momentul fiecărei dispariții, a existat panică. Articole în ziare. Oameni revoltați. Asociații profesionale care cereau protecție.
Problema nu e că AI apare (a apărut). Problema e că vorbim despre el ca și cum noi am fi primii oameni din istorie care trăiesc o schimbare tehnologică mare.
Nu suntem.
Revoluția industrială a golit satele și a umplut fabricile. Oamenii care creșteau animale și lucrau pământul cu mâna au devenit muncitori în uzine. Au urât schimbarea. S-au adaptat. Sau nu s-au adaptat și au rămas în urmă.
Calculatorul personal a eliminat mii de joburi administrative. Și a creat milioane de altele, pe care nimeni nu le anticipase.
Internetul a distrus industria ziarelor tipărite, a casetelor video, a discurilor fizice. Și a inventat influenceri, creatori de conținut, programatori de aplicații mobile, manageri de comunitate — meserii care nici nu aveau nume în 1995.
Primul smartphone nu ne-a plăcut. Era greu de folosit. Nu înțelegeam la ce ne trebuie un telefon care face poze și navighează pe internet. Era inutil și scump și complicat. Azi nu mai poți conduce o afacere fără el și a generat o economie întreagă în jurul său.
Și da, unele joburi vor dispărea. Cele care înseamnă, în esență, procesare de informație repetitivă, redactare de documente standard, analiză de date după șabloane fixe, traduceri simple, suport tehnic de nivel 1.
Dar asta nu e catastrofă. E același mecanism pe care îl cunoaștem de două sute de ani. Evoluția nu întreabă dacă ești pregătit. Nu negociază cu anxietatea ta. Nu stă în loc ca să te obișnuiești. Avansează. Întotdeauna a avansat.
Ce faci tu cu asta e o altă discuție.
Nu o discuție despre tehnologie, e o discuție despre tine. Despre ce aduci tu în interacțiunea cu un client, cu o echipă, cu o situație de criză, pe care niciun algoritm nu o poate reproduce. Judecata contextuală. Empatia reală. Curajul de a lua o decizie cu informații incomplete. Capacitatea de a construi o relație de încredere în timp.
Astea nu se automatizează.
Ceea ce se automatizează e stratul de jos al muncii tale: partea mecanică, repetitivă, predictibilă. Dacă tot jobul tău e format din acel strat, atunci da, conversația e urgentă. Dar dacă ești un om care gândește, decide și construiește relații,
Lampagiul din 1880 care s-a adaptat nu a murit odată cu meseria lui. A găsit altceva. Poate a instalat cabluri electrice. Poate a reparat aparate. Poate a deschis un atelier. Oricum ar fi, nu l-a ucis curentul electric.
Schimbarea doare întotdeauna. Asta e normal și uman.
Dar durerea schimbării nu e un argument împotriva schimbării. E doar dovada că ești în mijlocul ei.
Dacă ai ajuns până aici, probabil că întrebarea asta nu e pur retorică pentru tine. Și e o conversație care merită avută cu cineva care știe să o poarte.
Dacă ești gata s-o avem — programează o discuție gratuită cu mine. Nu te costă nimic, nici nu presupune vreun angajament.
Dacă nu ești încă acolo — și asta e complet în regulă — abonează-te la newsletter. Scriu despre exact lucrurile astea: schimbare, decizie, ce facem cu presiunea de a fi mereu cu un pas înaintea epocii în care trăim. Fără rețete. Fără 7 pași. Doar ce văd că funcționează cu adevărat.
Nu înseamnă că ai o problemă dacă programezi. Nu înseamnă că nu ești pregătit dacă te abonezi.
Înseamnă că știi unde ești acum.
Înainte să pleci, citește și asta.
„Mă mai gândesc" e rareori despre gândit. E despre ceva concret de care te temi. Descoperă de ce continui să amâni tocmai decizia care te-ar scoate din blocaj, mecanismul din spatele amânării și când se termină, de fapt, gânditul.
Mulți oameni cu care am lucrat nu au venit la mine cu „sunt epuizat" sau „sunt blocat”. Nici cu vreun alt „diagnostic”. Au venit cu: „Sunt obosit și nu mai trece. Dar doctorul zice că sunt bine." „Mi se pare...
Oamenii care se plâng sunt cei care mai cred că poate fi altfel. Cei care tac deja calculează când să plece. Ce am găsit în 23 de interviuri cu lideri români.
Ai cheltuit pe training de leadership pentru manageri și nimic nu s-a schimbat? Poate diagnosticul e greșit. Descoperă de ce problema nu e la manageri.
Diana Soare. Coach. NLP. MBA.
18 ani în business, 9 în comunicare și 9 în coaching. Știu cum arată o decizie luată la 2 noaptea când nu mai ai cu cine să te consulți. Știu și cum se simte să nu știi ce să faci în continuare.
Integrez mai multe sisteme și abordări, pentru că niciuna singură nu ajunge.
Nu am devenit ceea ce sunt azi pentru că mi-a plăcut un curs sau pentru că am citit o carte bună. Am devenit coach pentru că în momentele în care nu mai aveam nicio poveste convenabilă de spus despre mine, nicio funcție, nicio realizare, niciun plan care să țină, am fost nevoită să mă uit la ce e cu adevărat acolo.
Nu lucrez din inspirație și motivație, ci din înțelegerea reală a ce se întâmplă când un om inteligent și capabil nu se poate mișca din loc, oricât de mult vrea.
Continuă să citești aici.
