Un război al nimănui

A văzut cineva câți copii sunt traumatizați în familiile tradiționale? Abuzați fizic și psihic de părinți tradiționali, care nu vor să accepte că lumea asta nu e neapărat așa cum văd ei?
A văzut cineva câți copii cresc fără tată? Sau fără mamă?
A văzut cineva câți copii sunt abandonați?
A văzut cineva câți copii cu probleme grave există?
A văzut cineva câte femei sunt agresate pe stradă de progeniturile familiilor tradiționale?
A văzut cineva câte femei sunt încă bătute și violate de membri ai familiei și/sau soții lor în această lume așa-zis evoluată?
A văzut cineva câte divorțuri se înregistrează anual?
A văzut cineva câtă suferință există în familiile alea tradiționale și minunate pe care din gură știm să le apărăm, dar care sunt, de foarte multe ori, izvoare întregi de traume și dureri?
A văzut cineva cât de singuri sunt oamenii în mijlocul familiilor?
A văzut cineva câte cazuri de depresie severă există datorită așa numitelor familii tradiționale și educației pe care o primim și o dăm mai departe cu atâta înverșunare?
A văzut cineva câtă nefericire este în jur? Cât de singuri și agresivi am ajuns? Cât de dezbinați am devenit, cât de plini de ură și gata oricând de a trage una peste ochi vecinului? Câtă furie și frustrare ascundem?
A văzut cineva câtă lipsă de empatie și înțelegere avem?
Știe cineva unde naiba a dispărut iubirea?

Singura noastră problemă a devenit homosexualitatea… restul e rezolvat. Pro și contra, o nenorocire de război între oameni care nu au nimic de împărțit, dar multe de învățat unii de la alții.

Își mai amintește cineva cum a apărut familia asta tradițională? A apărut ca un contract. O formă de sclavie, dar legiferată și cu un sens aparent de uniune. Uniunile se făceau în funcție de avere și poziție, nu de trăire și simțire. Amantlâcul era una dintre căile de refulare. Cea mai sănătoasă dintre ele, dar pedepsită aspru de aceleași legi care susțineau familia. Și mulți își riscau viețile pentru asta. În timp, ca să nu o ia razna, oamenii au început să creeze povești. Și au început să trăiască în imaginație mai mult decât în realitate. E frumos să spui: au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Și să speri că ți se va întâmpla și ție. Dar uită-te sincer la ce ai în jur și spune dacă realitatea seamănă cu basmul. Ușor-ușor, unii au început să se revolte împotriva contractului. Dar asta a generat o altă revoltă. Amantlâcul este, în continuare, o cale de refulare. Doar că nu mai e pedepsit, ci acceptat. Important e să nu „te prindă”, că dacă te prinde orgoliul nu îl/o lasă să te „ierte”. Altfel însă, dacă doar „se prinde”, stă acolo, în familia tradițională, pentru că, deși divorțul este acceptat, încă e stigmatizat și prost înțeles. Și apoi, la naiba, „toți bărbații înșeală”, toate femeile sunt „soacre”, dar familia e familie. Nefericirea e implicită.

Mai știe cineva câtă revoltă a existat înainte de a fi legiferat divorțul? Mai știe cineva câtă revoltă a existat înainte de a fi acceptat sexul liber consimțit? Își mai aduce aminte cineva că nu mai departe de acum 25-30 de ani bărbații făceau pușcărie dacă lăsau o femeie însărcinată și nu o luau de nevastă? Știe cineva câte familii tradiționale au apărut așa?

Îți place că ai libertatea de a avea câți parteneri vrei? Că ai libertatea de a ieși dintr-o relație atunci când vrei? Că nu trebuie să mai semnezi contracte ca să îți poți uni sufletul cu un alt suflet? Sunt oameni care și-au sacrificat viețile pentru libertatea asta a ta. Și au fost mulți care s-au revoltat. Cum ar fi fost dacă ar fi „câștigat” cei care împiedicau unirea liber consimțită? Cum ar fi fost să fii și azi obligat(ă) să te căsătorești ca să fii „în rândul lumii”? Obligat în sensul legal. Cum ar fi fost dacă la vârsta de 18 ani cineva te-ar fi forțat să intri în pat cu un om pe care nu îl suporți? Sau chiar mai devreme de atât. Doar pentru faptul că tu, femeie, vrei un bărbat și tu, bărbate, vrei o femeie ți se pare firesc să obligi o altă femeie să vrea un bărbat când ea iubește o femeie sau un bărbat să ia o femeie când el iubește un bărbat? De ce ți s-ar părea normal? De ce ar trebui să forțăm pe cineva, indiferent cine este el sau ea să iubească pe cine vrem noi? Ce treabă avem noi ce fac ei în patul lor și în casa lor? Faptul că eu îmi doresc un bărbat lângă mine și chiar mă și căsătoresc cu el mă face pe mine mai specială decât prietena mea care își dorește să trăiască cu o femeie? Sau îmi garantează mie această stare de fapt fericirea, iubirea, armonia, îmi garantează o viață așa cum mi-o doresc? Dacă ar fi așa, am vedea străzi pavate cu trandafiri. Crezi că dacă un cuplu de același sex ar crește copii i-ar crește mai rău decât noi, ăștia, tradiționali? De ce? Crezi că un copil ar deveni homosexual pentru că e crescut de părinți de același sex? Păi dacă ar fi așa, cum naiba au apărut homosexualii? Că au fost crescuți în familii tradiționale, nu? De ce oare au ales în mijlocul familiilor lor tradiționale să iubească un partener de același sex? Dacă direcția sexuală este determinată de ce văd la părinți, cum au ajuns ei așa, „anormali” și „netradiționali”? E, oare, mai bine pentru un copil să fie crescut doar de mamă sau doar de tată sau în orfelinat decât să aibe 2 părinți de același sex? E, oare, mai rău pentru el să aibă 2 părinți de același sex care să îl iubească și să îl ajute să crească frumos decât să nu aibă părinți?

Trebuie să înțelegi cum de sunt atrași de persoane de același sex? De ce? Oare de ce anumite femei sunt atrase de bărbați bruneți și nu pot concepe să se apropie de un blond? Iar altora le plac blonzii? De ce unii bărbați preferă femeile slabe și alții vor unele mai voluptoase? Dacă ție îți plac bruneții și nu te atrag blonzii de nici un fel, cum ar fi să te forteze cineva să iubești un blond? Cum ar fi să trebuiască să „procreezi” cu o persoană pe care nu o poți lăsa să te atingă? De ce crezi că e diferit când vorbim de homosexuali? De ce crezi că regulile jocului se schimbă doar pentru că tu ești heterosexual(ă)?

Ți-e frică de posibilitatea ca generațiile viitoare să devină homosexuale doar pentru că acceptăm noi acum că oamenii ăștia au libertatea de a fi cu cine vor ei, adică au aceeași libertate, de fapt, pe care o avem și noi, ăștia heterosexuali? Și celor care s-au opus sexului în afara căsătoriei le-a fost teamă că vom deveni toți niște desfrânați. Și uite că nu e așa. Și celor care s-au împotrivit divorțului le-a fost teamă că nu se vor mai căsători oamenii sau că vor divorța cu toții. Și uite că oamenii încă se căsătoresc și, chiar dacă rata divorțurilor e mare, nu toate căsniciile se destramă. Ar fi mai bine să rămâi forțat într-o căsnicie nefericită decât să ai posibilitatea de a alege? Credem, oare, că dacă noi nu acceptăm, că dacă ne opunem și îi denigrăm ei nu vor mai exista? Credem, oare, că de acum încolo nu se vor mai naște copii cu identitate sexuală diferită de a noastră? Fix în mijlocul familiilor tradiționale?

Știi de ce mi-e mie frică? Mi-e frică de ziua în care ne vom ucide bruma de compasiune pe care o mai avem. Mi-e frică de ziua în care absența totală a iubirii va naște monștri. Mi-e frică de ziua în care libertatea va fi confundată cu intoleranța. Mi-e frică de ziua când nu vom mai avea Dumnezeu. Deloc. Mi-e frică de ziua în care se va face un referendum pentru scoaterea din legalitate a părului roșu.

Copiii au nevoie de iubire ca să crească frumos. Familia tradițională nu este un garant, din păcate, pentru prezența iubirii. Hai să deschidem ochii odată și să înțelegem că dacă stai cu un partener 50 de ani nu înseamnă neapărat că ai crescut copii frumoși, armonioși și iubitori. Hai să ne uităm în jur și să înțelegem că nu ura împotriva celuilalt ne va face bine, ci înțelegerea și acceptarea. Sunt convinsă că dacă te-aș pune într-o cameră plină de homosexuali, indiferent că sunt bărbați sau femei, nu ai reuși să îi identifici. Și ei sunt oameni ca noi. Cu dureri, cu frustrări, cu probleme, cu angoase, cu iubiri, cu încercări. Au același drept ca și noi să iubească pe cine vor ei. În loc să ne preocupăm de copiii pe care i-ar putea crește ei, hai să ne preocupăm de copiii abandonați de familii, de copiii din orfelinate, de copiii abuzați, de copiii care nu au acces la educație, de copiii care încă nu au curent electric și baie în casă.

Faptul că noi nu putem accepta că există anumite situații și că oamenii sunt diferiți nu face nici ca situațiile să dispară și nici oamenii să se schimbe.

Ne transformă pe noi, însă, în niște ființe inflexibile și incapabile de a evolua. Tot ce trăim azi e rezultatul unor schimbări la care majoritatea, cândva, s-a opus. O fi bine, o fi rău? Pentru cine? Dacă vrem copii fericiți, nu cu intoleranță și răutate îi educăm. Ci cu iubire și acceptare. Hai să educăm copiii să iubească, să fie deschiși la nou, să accepte, să se dezvolte, să își depășească fricile, să își asume greșelile și să învețe din ele. Sunt atât de multe lucruri pe care le putem face constructiv ca să dezvoltăm o societate sănătoasă, încât e absurd să ne angrenăm în războaie inutile care nu ne aparțin. Pentru că știi ce? Unul dintre copiii tăi care are acum 3 ani ar putea fi homosexual. Și va trăi cu neacceptarea ta de azi și toată furia asta înverșunată toată viața lui. Gândește-te la asta înainte de a da verdicte absolute.

Dacă rezonezi cu opinia mea, dă-o mai departe. Acestei societăți îi lipsește atitudinea și implicarea. Dacă vrei să mai citești și alte articole pe viitor și să primești noutățile acestui blog direct în căsuța de email, abonează-te la newsletter.