Ne judecăm continuu. Suntem cei mai răi critici pe care i-am putea avea vreodată. Indiferent cine ne-ar judeca, ne-ar certa, ne-ar spune ceva, nimeni nu ar putea vreodată să ne judece atât de aspru precum o facem noi înșine.
Ne certăm continuu că am făcut sau că nu am făcut, că am văzut sau nu am văzut, că am luat o decizie sau nu am luat o decizie când trebuia, că am așteptat prea mult sau că ne-am aruncat cu capul înainte, că am terminat o relație care nu era chiar așa rea sau că am intrat într-o relație… zi după zi, după zi găsim ceva pentru care să ne reproșăm.
Am fost educați de mici să facem asta și îi învățăm și noi pe cei mici să facă la fel.
Ce trebuie să înțelegem? A fi conștient de faptul că am făcut ceva greșit este un lucru foarte bun. Dar să ne judecăm mereu și să ne spunem continuu cât de proști am fost nu mai este un lucru care ține de conștientizare și numai bun nu e. Majoritatea ne vorbim foarte urât și folosim niște expresii uluitoare când ne spunem ceva, lucruri pe care niciodată, în niciun fel de context, nu le-am spune altcuiva.
Da, de obicei nu vorbim singuri, e adevărat, dar cu toții avem un permanent dialog interior. Încearcă să îl conștientizezi, îți va fi de mare ajutor. Și conștientizează și ce spui despre tine când povești cu cineva apropiat. Cu toții avem discuții cu prietenii, nu? În care povestim ce ni s-a întâmplat și cum am reacționat. Cuvintele pe care le scoatem pe gură dezvăluie foarte multe credințe, judecăți de valoare, aprecieri și, de asemenea, ascund o întreagă viziune asupra lumii de care uneori pur și simplu nu suntem conștienți.
Îi judecăm și pe ceilalți, dar nu cu atâta asprime. Dacă vine copilul de la școală cu o notă de 4 te vei supăra, îi vei reproșa o vreme, poate îl vei pedepsi, dar vei uita la primul 10 și cu siguranță nu îți vei aminti peste 20 de ani. Dacă tu iei un 4 la ceva (nu contează că e școală sau un proiect de muncă ori pici testul unei relații) te poți blama până la 90 de ani pentru el.
Dacă nu ne iese ceva, zile întregi (în unele situații săptămâni, luni chiar și ani) ne blamăm continuu pentru ceea ce am făcut. Sau nu am făcut, după caz. Și nu ieșim din starea asta, ferit-ar sfântul, pentru nimic în lume.
Acest regret, care este, în esență, o judecată, e cel mai periculos lucru pe care îl poți face. În primul rând pentru că nu știi cum ar fi fost dacă ai fi făcut, în al doilea rând pentru că nu știi dacă ce trăiești acum este neapărat o consecință a faptului că nu ai făcut acum 5 ani ceva și în al treilea rând pentru că din acest loc al judecății, al regretului, al blamării și al vinovăției/rușinii NU POȚI SĂ CONSTRUIEȘTI NIMIC. Mai mult decât atât, ceea ce ai devenit azi e o sumă a tuturor deciziilor pe care le-ai luat sau nu le-ai luat până acum, nu a ceva specific care s-a întâmplat acum 5 ani.
Vorbele urâte pe care ni le spunem și blamarea nu fac decât să ne țină mereu într-o stare de stres, de presiune, de durere, de incapacitate, de neîmplinire. Iar dacă acum 5 ani ai făcut ceva care a ieșit prost, în acest punct al lui „de ce naiba am făcut asta?” vei lua decizia să nu mai faci niciodată pentru că dacă faci iese prost.
Dacă situația e una de tipul „am jucat la loto toți banii de salariu și am pierdut” e ok să nu repeți. Dar de obicei fix aceste tipuri de acțiuni le vei repeta. Nu repeți decizii și pași de tipul „am schimbat un job cu un altul și firma cea nouă a dat faliment” sau „am schimbat jobul cu un altul și am fost dat afară după 3 luni ori am descoperit că era mai prost decât primul”. Ori situații de tipul: acum 5 ani am renunțat la un bărbat „bun” pentru că m-am îndrăgostit de altul și ăsta nou mă înșală și mă rănește, de ce naiba l-am părăsit pe ăla?
Dacă îmi trăiesc viața conștient, atunci știu că acum 5 ani nu am luat o decizie de dragul de a o lua, ci pentru că eram în punctul de a lua o decizie. Dacă eram într-o relație din care am simțit nevoia să ies, atunci decizia de a ieși din acea relație a fost o decizie bună. Gândesc acum că era „băiat bun” și că nu trebuia să îl părăsesc DOAR pentru că a ieșit prost. Dacă ar fi ieșit bine, atunci nu aș avea acest regret. Și dacă înțeleg să ies din starea asta de „ce proastă am fost” și să analizez cu responsabilitate ce s-a întâmplat, de fapt, pot lua decizii înțelepte pe viitor. Dacă rămân în judecată și cenușă în cap, atunci voi lua decizii din ce în ce mai proaste.
Când schimb un job pentru un altul care se dovedește a fi chiar mai rău decât primul nu înseamnă nici că trebuie să mă întorc la primul, pentru că era mai bun decât credeam, cu atât mai puțin să rămân la al doilea. Dacă mă dă afară de la al doilea job, asta nu înseamnă neapărat că sunt eu proastă. Poate însemna că mai am nevoie de instrumente sau cunoștințe noi, poate e nevoie să fac un curs ori chiar să îmi schimb meseria. Uneori, însă, poate însemna doar că trebuie să caut un alt loc mai bun pentru mine. Oamenii sunt dați afară și pentru că sunt mai buni decât șefii lor și asta presupune un risc pentru șefi sau pentru că s-au aflat la momentul nepotrivit într-un context nepotrivit.
Dacă eu aș fi fost mai bun(ă), poate bărbatul/nevasta nu m-ar fi înșelat. Dacă aș fi slăbit 5 kg poate m-ar fi plăcut mai mult. Atunci când îmi trăiesc viața conștient înțeleg că, uneori, poți aduce luna de pe cer unui om și el/ea să nu te iubească. Și atunci, în loc să te blamezi și să te simți ca ultimul om, înțelegi că, de fapt, locul tău e în altă parte. Lângă un alt bărbat sau o altă femeie. Că ce ai tu de oferit, altcineva vrea să primească.
Câtă vreme nu îți dai voie să experimentezi nu vei putea obține niciun rezultat diferit. Și din locul ăsta al blamării, al judecății, al regretului nu poți experimenta. Pentru că toată atenția ta este pe ce s-a întâmplat, nu pe ce este și ce poate fi. Pierzi din vedere exact acele lucruri care te pot face să înveți din experiență și să mergi mai departe făcând mai bine pentru tine.
E posibil. Dar dacă nu încerci e bine? Dacă nu ai așteptări e bine? Da, știu că dacă nu ai așteptări nu ai dezamăgiri. E adevărat. Dar poți evolua dacă nu ai așteptări? Poți avea standarde dacă nu ai așteptări? Oare lipsa așteptărilor nu te face să te cobori în loc să te înalți? Poți avea o viziune fără așteptări?
Pentru că, vezi tu, ca să urci o scară ai nevoie de un motiv. Nimeni nu urcă o scară de dragul de a urca. Cu toții începem să urcăm o scară pentru că ne așteptăm ca acolo, sus, să fie ceva interesant. Sigur că sunt șanse ca acolo sus să nu fie nimic, dar ai urca dacă nu ai avea așteptări să găsești ceva? Sigur că poți fi dezamăgit(ă) când ajungi acolo sus, dar ai prefera, oare, să fii în continuare la baza scării? Sau să te întrebi peste alți 5 ani cum ar fi fost dacă ai fi urcat scara aia?
Sigur că nu e cazul să mergem în extrema cealaltă, să fim atât de „toleranți” cu noi încât să ne justificăm comportamente aberante. Sau să ne complacem în „atât am putut, asta este”. Să fiu blândă cu mine înseamnă să înțeleg ce și de ce am greșit, dar și să continui să fac mai mult în așa fel încât să am rezultate mai bune mâine.
Va mai conta asta peste 1 an? Dar peste 10? (sunt foarte mari șanse să nu mai conteze)
Dacă da, pot să repar ce am stricat?
Dacă nu, pot să înlocuiesc?
Dacă nici asta, atunci ce alternative am?
Ce vreau să obțin cu adevărat?
Vezi ce se schimbă în ceea ce simți față de evenimentul pentru care te-ai înnegrit de la câtă cenușă ai turnat, ce se schimbă în atitudinea față de tine și ce idei generezi când îți dai voie să depășești această stare de auto-învinovățire și să devii doar un adult responsabil, care își asumă pe deplin consecințele acțiunilor/ deciziilor/ vorbelor sale.
Apoi ia o situație pentru care te macini de câteva zile (sigur există cel puțin un lucru care te deranjează acum) și întreabă-te dacă peste 5 ani va mai conta. Pentru că dacă răspunsul e nu, risipești zile întregi pentru o prostie de care nici măcar nu îți vei aminti. Iar în aceste zile nu numai că ești nefericit, dar îi faci nefericiți și pe cei care te iubesc și, colac peste pupăză, îți mai scazi și sistemul imunitar și ești un pas mai aproape de îmbolnăvire.
Iar acum te las cu întrebarea: ce făceai în 23 ianuarie 2016? Înțelegi acum?
Citește și acest articol, ar putea fi cel puțin interesant pentru tine în acest punct.
Te pot ajuta? Programează o discuție.
„Mă mai gândesc" e rareori despre gândit. E despre ceva concret de care te temi. Descoperă de ce continui să amâni tocmai decizia care te-ar scoate din blocaj, mecanismul din spatele amânării și când se termină, de fapt, gânditul.
Mulți oameni cu care am lucrat nu au venit la mine cu „sunt epuizat" sau „sunt blocat”. Nici cu vreun alt „diagnostic”. Au venit cu: „Sunt obosit și nu mai trece. Dar doctorul zice că sunt bine." „Mi se pare...
Nu trebuie să le abandonezi. Trebuie doar să te întrebi dacă sunt reale. 10 credințe comune care te costă zilnic fără să știi că o fac.
Dacă ușa ta este „mereu deschisă”, tocmai ai invitat haosul în viața ta. Află de ce vinovăția este o eroare de sistem și cum să spui NU fără să negociezi.
Diana Soare. Coach. NLP. MBA.
18 ani în business, 9 în comunicare și 9 în coaching. Știu cum arată o decizie luată la 2 noaptea când nu mai ai cu cine să te consulți. Știu și cum se simte să nu știi ce să faci în continuare.
Integrez mai multe sisteme și abordări, pentru că niciuna singură nu ajunge.
Nu am devenit ceea ce sunt azi pentru că mi-a plăcut un curs sau pentru că am citit o carte bună. Am devenit coach pentru că în momentele în care nu mai aveam nicio poveste convenabilă de spus despre mine, nicio funcție, nicio realizare, niciun plan care să țină, am fost nevoită să mă uit la ce e cu adevărat acolo.
Nu lucrez din inspirație și motivație, ci din înțelegerea reală a ce se întâmplă când un om inteligent și capabil nu se poate mișca din loc, oricât de mult vrea.
Continuă să citești aici.
