Despre asumare. Și greșeală.

„Lumea pe care am creat-o este un proces al gândirii noastre. Nu poate fi schimbată fără a ne schimba gândirea.” Albert Einstein

Am avut zilele astea o experiență extrem de interesantă. Un context nou în viața mea, în care, dacă nu aș ști mai bine, aș spune că am ajuns din întâmplare. Un joc al sorții.

Cum învățarea și schimbarea nu vin, în general, cu un manual de practici ideale și pași de urmat, iată-mă făcând câteva greșeli.

Una dintre ele, destul de gravă, m-a dus într-un conflict mental profund. Fără să îmi dau seama, am ajuns să încalc un principiu de viață bine așezat în conștiința și ființa mea.

Când am realizat asta, am fost în fața unei decizii foarte grele: să las lucrurile așa și să mă prefac că nu s-a întâmplat, băgând capul în nisip precum struțul, să revizui principiul, că poate nu mai e valabil, să recunosc că poate am devenit inflexibilă și e nevoie să schimb ceva ori să recunosc că principiul e bun și că am făcut o greșeală.

După câteva dureri de cap și multe ore de deliberare, am ajuns la concluzia că principiul e bun, e sănătos, îmi e bine cu el acolo și dacă, fără voie, l-am încălcat, trebuie să remediez ce am făcut. Toate bune și frumoase, doar că încercând să repar, m-am lovit de un regulament imuabil, al unui context în care am ajuns cu voie și de plăcere, dar exterior mie.

Și cineva m-a apostrofat. Mi-a spus că dacă într-o zi faci ceva, înseamnă că îți asumi. Dacă revii ulterior asupra lucrului și modifici, înseamnă că nu îți mai asumi. Așa să fie, oare?

Ai citit vreodată o carte aflată la a doua sau a treia ediție revizuită și completată? Oare oamenii ăia care și-au completat și revizuit lucrările înseamnă că nu și-au asumat ce au făcut anterior? Te duci și citești prima ediție, nerevizuită, că e asumată? Nu o mai citești deloc pentru că autorul și-a permis să revină asupra a ceea ce a scris și, prin urmare, nu știe prea bine ce și cum? Poate mai revizuiește și peste 3 ani, de ce să citești ceva care se poate modifica peste ceva timp?

Ai auzit că cercetătorii au descoperit nu știu ce minune acum zeci de ani și peste încă alte zeci au descoperit că minunea vine la pachet cu niște efecte pe care nu le dorești? Nu mai dăm crezare cercetării pentru că ar putea ca peste 10 ani să fie revizuită teoria?

Dar dacă nu e așa?

Să presupunem că azi am ochelari de cal la ochi. Și spun ceva, chiar cred cu tărie în ceva. Poate chiar îți aduc 100 argumente care să susțină ce cred eu sau ce spun. Câteva zile mai târziu (săptămâni, luni, ani) vine cineva și îmi arată parul din ochi. Citesc o carte, văd un film, nu are importanță cum, dar mă deștept o idee mai mult, ochelarii de cal dispar sau măcar îi dau mai hacana. Vin la tine și spun: auzi, știi ce ți-am spus ieri? Iartă-mă, se pare că m-am înșelat, e un studiu care demostrează că lucrurile sunt roșii, nu verzi.

Asta înseamnă că nu îmi asum ce am spus ieri? Nu, asta înseamnă că azi am putut să văd o altă perspectivă, să deschid ochii mai bine, azi am o informație suplimentară, azi știu un pic mai bine ceva. Și mai înseamnă că am capacitatea și puterea de a corecta.

Luăm și un exemplu concret: îți recomand azi un telefon. Eu personal îl am și îl folosesc de 3 luni, mi se pare demențial, îți spun despre el și te duci să îl cumperi. Peste alte 3 luni telefonul se defectează, pentru că are o bubă la placa de memorie. O să vii să îmi dai cu telefonul în cap pentru că eu sunt cea care ți l-a recomandat? Înseamnă că dacă vin și îți spun ce am descoperit nu îmi asum că acum 3 luni credeam că e un super telefon?

Dacă astăzi fac sau spun ceva și mâine îmi dau seama că am greșit, a rămâne cu greșeala făcută și așa-zis „asumată” e prostie.

Astăzi îmi asum cine sunt, ce fac, ce spun, ce scriu. Mâine la fel. Dar îmi asum și că nu sunt perfectă. Și că nu dețin adevărul absolut. Că nu am toate informațiile din lume. Prin urmare, pot face greșeli.

Asumarea înseamnă responsabilitate. La fel și recunoașterea greșelilor.

O zi în care nu înveți nimic e o zi irosită, iar dacă înveți în fiecare zi ceva, înseamnă că la un moment dat realizezi că cel puțin o dată în viața ta ai știut mai puțin decât azi.

Deci cel puțin o dată ai emis o judecată, o opinie, un gând, o vorbă greșită. Ce faci, îți asumi ce ai spus atunci și rămâi așa până pleci la ceruri sau recunoști că ai greșit și că poate nici ceea ce știi azi nu e adevărul absolut?

Cu cât știu mai multe, cu atât am impresia că știu mai puțin. Și asta mi-o asum.

Nu confunda asumarea cu lipsa de flexibilitate.

Verifică în permanență informațiile pe care le deții, valorile pe care le ai, fii deschis la nou, citește măcar o pagină pe zi, schimbă mereu ceva, nu te da cu fundul de pământ și nici cu capul de pereți dacă ai greșit ceva.

Nimeni nu e perfect. Recunoaște când ai greșit și schimbă.

Vei putea avea surpriza că așa, imperfect cum ești, ești mai fericit când îți recunoști greșelile decât ești atunci când aduci 100 de argumente inutile pentru a te menține într-o stare „asumată” ieri. Sau, mai rău, acum 20 de ani.

Îți place ce scriu? Atunci abonează-te la newsletter și îți voi trimite pe email info de câte ori apare ceva pe blogul ăsta. Te pot ajuta? Sunt aici pentru tine. Vrei să citești și altceva? Urmărește pagina de recomandări.