De ce nu funcționează afirmațiile pozitive

Ai stat în fața oglinzii și ai spus. „Sunt suficient.” „Merit asta.” „Pot să fac asta.” Ai repetat-o zile la rând, poate săptămâni sau chiar luni. Și pe fundal, ceva a răspuns de fiecare dată: „Ba nu ești.”

De ce?

Pentru că ai folosit o unealtă care funcționează doar pentru o parte dintre oameni. S-ar putea să nu fii în partea aia. Atât.

De ce nu funcționează afirmațiile pozitive?

În psihologie are un nume: teoria auto-verificării, un concept dezvoltat de William Swann în urma unei cercetări deja consacrate din anii ’80 și care demonstrează că oamenii nu caută doar să se simtă bine. Caută, mai ales, confirmarea a ce cred deja despre ei înșiși, indiferent dacă ce cred este pozitiv sau negativ.

O afirmație dă o comandă unei credințe care stă cu tine de ani de zile și de care nu te-ai îndoit niciodată. Care a devenit parte din tine. Îi spui minții tale ce să creadă, fără să-i arăți de ce. Iar mintea, când primește o comandă care contrazice ce știe deja, argumentează înapoi. Cu cât afirmația se depărtează mai mult de ce crezi tu despre tine, cu atât o respingi mai tare fără să îți dai seama.

În 2010, Ibrahim Senay, Dolores Albarracín și Kenji Noguchi au publicat un studiu care compară două feluri de a-ți vorbi înainte de o sarcină. Un grup își spunea „Voi rezolva anagramele.” Celălalt se întreba „Voi rezolva anagramele?” Grupul care a folosit întrebările a rezolvat semnificativ mai multe anagrame decât celălalt. Diferența nu a fost încrederea sau experiența. Întrebarea a activat motivul real al oamenilor pentru care voiau să reușească, în timp ce afirmația le-a dat un motiv de împrumut.

O afirmație îți spune ce să faci. O întrebare te lasă să-ți găsești singur motivul.

Imaginează-ți două variante ale aceleiași scene. Cineva vine la tine epuizat și tu îi spui de zece ori: „Nu ești obosit.” Crezi că se va simți convins sau ascultat? Nu, se va simți contrazis. Te va crede? Nu, te va respinge.

Imaginează-ți că a doua oară, în loc să îi spui ce crezi sau vezi tu, îl întrebi: „Ce te-ar ajuta să nu fii obosit acum?” Tace o secundă, poate un minut. Apoi răspunde: apă, cinci minute de liniște, aer, o veste bună, o noapte odihnitoare, o vacanță. Răspunsul i-a aparținut lui și era acolo dintotdeauna. Întrebarea doar l-a scos la iveală.

Diferența dintre cele două variante stă în direcție, nu în ton.

Afirmația vine spre tine și cere să fie acceptată. Partea din tine care ține evidența n-a primit nicio întrebare. A fost doar informată. Rezultatul? Respinge.

Întrebarea pleacă din tine și cere un răspuns produs de tine. Iar un răspuns produs chiar de tine e mult mai greu de respins decât unul primit de la altcineva, chiar dacă acel altcineva ești tot tu, în oglindă, dimineața.

Dacă te întrebi acum, să știi că eu nu resping afirmațiile. Le-am folosit ani la rând și continui să le folosesc. Pentru mulți oameni funcționează, cu condiția ca afirmația să fie aproape de ce cred deja despre ei. Situația se schimbă radical, însă, când cineva repetă o propoziție cu care nu poate fi de acord sincer sau, mai ales, când contravine credințelor și realității sale. Apoi se miră că nu simte nimic.

Ce poți face în loc de afirmații?

Ia afirmația pe care ai tot repetat-o fără rezultat și transform-o în întrebare.

„Sunt suficient” devine „Ce m-ar face azi să simt că sunt suficient azi?”. Sau „Ce pot face azi să simt că sunt suficient?”
„Pot să fac asta” devine „Ce ar trebui să fie adevărat ca să pot face asta?”. Sau „Oare pot asta?”, „Am mai reușit cândva un astfel de lucru?”.

Când pui întrebarea, mintea ta face altceva decât atunci când primește afirmația. Începe să caute un răspuns, nu să respingă o comandă. Chiar și un răspuns banal contează, pentru că e primul lucru produs de tine, nu împrumutat dintr-o carte sau dintr-un videoclip.

____________

Nu-ți cer să crezi asta pe cuvânt. Încearcă acum, cât încă citești pagina asta:

1. Ia afirmația pe care ai tot repetat-o.
2. Transform-o în întrebare și scrie-o pe hârtie, nu o lăsa doar în minte.
3. Rostește-o cu voce tare, o singură dată. Vezi cum se simte.
4. Notează primul răspuns care-ți vine, chiar dacă pare banal.
5. Repetă până când răspunsurile devin coerente.
6. Repetă înainte să mergi la somn, nici nu realizezi ce putere are mintea ta în timp ce tu dormi.

Răspunsurile alea sunt ale tale. Și de acolo pornești, pas după pas, nu de la o propoziție frumoasă copiată de undeva, care nu te va atinge niciodată cu adevărat.

Dacă vrei să faci asta cu cineva care pune întrebările în locul tău, nu doar în fața oglinzii, aici începe coaching-ul individual.

Dacă vrei doar un gând de genul ăsta în fiecare săptămână, fără nicio sesiune, scriu pe blog și trimit pe newsletter. Abonează-te aici. 

____________

Surse pentru articol:

Swann, W. B. (1983). Self-Verification: Bringing Social Reality into Harmony with the Self. În J. Suls & A. G. Greenwald (Eds.), Social Psychological Perspectives on the Self (Vol. 2, pp. 33-66). Lawrence Erlbaum Associates. Rezumat disponibil aici: simplypsychology.org/self-verification-theory.html
Senay, I., Albarracín, D., & Noguchi, K. (2010). Motivating Goal-Directed Behavior Through Introspective Self-Talk: The Role of the Interrogative Form of Simple Future Tense. Psychological Science. DOI: 10.1177/0956797610364751. Text integral: pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC3626423/