Știi de un an ce ai de făcut și nu faci. Ai citit despre asta, ai vorbit cu cineva, poate ai fost și la un curs. Înțelegi perfect ce se întâmplă cu tine. Și duminică seara îți spui că luni începi.
Înțelegerea o ai demult. Cu toate astea, nu a mișcat nimic. Și încă mai cauți să înțelegi? Hai să vedem dacă putem schimba asta.
Ce este coachingul?
Coachingul e un proces de conversație structurată în care lucrezi cu cineva din afara situației tale ca să vezi ce nu ai cum să vezi din locul în care stai și ca să te miști în direcția pe care o alegi.
Patru lucruri principale îl definesc:
- Lucrează cu prezentul și cu ce urmează. Trecutul intră în discuție doar în măsura în care te oprește azi.
- Se măsoară în ce faci diferit. O ședință bună se termină cu ceva concret. O conversație în care te-ai simțit bine și n-ai schimbat nimic e o conversație plăcută, nu coaching.
- Nu primești sfaturi de-a gata. Fără rețete, fără șapte pași. Coachul pune întrebările pe care le eviți și nu se oprește la primul răspuns convenabil. Al tău sau al lui.
- Clientul este expertul propriei vieți și munci. Rolul unui coach e să scoată la suprafață soluțiile lui, nu să le furnizeze pe ale sale.
Trei dintre punctele astea nu sunt preferința mea, sunt standardul profesiei. International Coaching Federation, organizația care stabilește standardele de coaching la nivel internațional, definește coachingul ca „parteneriat cu clientul într-un proces provocator și creativ care îl inspiră să își maximizeze potențialul personal și profesional” și și pune la baza meseriei exact principiul din al patrulea punct de mai sus. Al doilea, cel despre ce faci diferit, e felul în care lucrez eu.
Coachingul nu e terapie, nu e consultanță, nu e mentoring. Fiecare lucrează cu altceva: terapia cu ce s-a întâmplat, consultanța cu ce nu știi, coachingul cu ce faci de azi înainte. Am scris pe larg despre diferența dintre ele aici.
De ce să apelezi la un coach?
Când un prieten îți povestește o situație în care e blocat de un an, tu vezi în zece minute ce are de făcut. Simplu, limpede, fără efort. Ești în afară. Nu plătești tu prețul deciziei. Nu te trezești tu luni dimineață suportând consecințele ei. Nu ai tu cincisprezece ani de istorie cu omul din poveste.
Distanța îți dă vedere. Atât.
Acum inversează. În propria ta situație trebuie să vrei, să decizi, să execuți și să evaluezi dacă a ieșit bine, toate din același cap, în același timp, cu aceleași interese în joc. Nimeni nu face bine asta pe termen lung. Nici măcar un coach.
Poziția din afară o are și prietenul căruia îi povestești. Dar el îți spune, în trei fraze, ce ai de făcut, din perspectiva lui, judecând prin propriile lentile, propriile convingeri, propriile înțelegeri, care pot fi extrem de diferite de ale tale. Apoi trece mai departe.
Un coach e format pentru ce vine după. Are o metodă, știe ce întrebare mută discuția și când să o pună, nu te lasă să aluneci elegant de la cea incomodă și se întoarce cu tine în același loc și săptămâna următoare, până treci de blocaj. Nu are nimic de câștigat din varianta pe care o alegi și nu își dă cu părerea. Poziția din afară e doar condiția de pornire.
Cum arată o ședință de coaching?
Vii cu ceva. Poate fi o decizie pe care o amâni, o relație care se blochează, o echipă care nu merge, o direcție pe care nu o mai recunoști ca fiind a ta.
Prima parte a lucrului e să aflăm dacă problema cu care ai venit e și problema reală. De cele mai multe ori nu e. Omul vine cu ce poate să numească, iar ce îl blochează stă cu un strat mai jos.
Apoi săpăm. Ce spui prima dată e versiunea pe care ai repetat-o de o sută de ori în cap și cu care te-ai obișnuit. Întrebările merg dincolo de ea. La un moment dat apare ceva ce nu ai spus până atunci, uneori nici ție. De acolo plecăm, de fapt.
Pe măsură ce lucrăm începi să privești totul altfel. Aceleași fapte, aceiași oameni, aceeași situație. Doar că acum vezi și alte variante decât cele două între care te învârteai de luni de zile. Asta e partea din meserie căreia îi spunem reîncadrare sau reframing. Fără ea, orice temă ți-aș da rămâne o sarcină în plus pe o listă pe care oricum nu o duci.
La final pleci cu ceva de făcut. Concret, cu termen, verificabil.
O ședință durează 90 de minute. Ritmul obișnuit e săptămânal.
Cu ce se ocupă coachingul?
Cu situațiile în care înțelegerea e completă și mișcarea lipsește.
- Decizii amânate: să pleci, să rămâi, să angajezi, să închizi, să spui, să taci…
- Tipare care se repetă cu oameni diferiți și în contexte diferite.
- Tranziții: schimbare de carieră, de rol, de etapă, de viață.
- Situații de conducere: echipa care nu preia, delegarea care nu se face, compania care nu merge fără tine, conflicte între echipe, orice altă situație care trenează de mult și nu are legătură cu pregătirea profesională și informațiile „tehnice”.
- Momentul în care ai construit ceva real, dar nu te mai regăsești în povestea ta.
- Succesul care arată bine pe dinafară și costă prea mult pe dinăuntru.
- Blocajul care apare de fiecare dată în același punct: înainte să ceri, înainte să refuzi, înainte să începi.
- Relații în care ai renunțat să mai spui ce ai de spus, acasă sau la muncă.
Numitorul comun al acestor situații: funcționezi. Nimeni din jur nu ar ghici că e ceva în neregulă. Tu știi că e.
Cum arată asta în practică?
Exemplu, caz din cabinet. A venit la mine un om cu o problemă în relația de cuplu. A venit singur, fără parteneră. Douăzeci de ani împreună și conversații care se terminau identic de fiecare dată: fiecare își spunea partea, celălalt aștepta să termine ca să dea replica și niciunul nu asculta nimic.
I-am dat o temă în loc de o explicație. În fiecare dimineață, fiecare dintre ei să scrie pe un bilețel un singur lucru: ce ar vrea să simtă în ziua aia venind dinspre celălalt și ce ar putea face celălalt ca să obțină exact starea aia. Starea prima, fapta după ea. Desigur, cererea să fie rezonabilă și posibilă, nu de tipul „vreau luna de pe cer azi”. Fiecare dintre ei se obligă să facă tot ce poate ca partenerul să obțină exact ce a scris. Fără comentarii. Fără interpretări. Fără discuții pe marginea bilețelului.
Tema era simplă. În aparență. Cel mai greu era să o propună acasă, unde ultimele douăzeci de conversații se terminaseră prost.
A propus-o. Partenera a acceptat. S-a întors după o săptămână și mi-a spus că în douăzeci de ani împreună nu aflaseră atâtea unul despre celălalt.
Abia atunci i-am spus de ce a funcționat. Când ceri (mai ales când impui) un comportament și atât, ceri de fapt o reparație. „Aș vrea să mă suni când întârzii” conține toate dățile în care nu a sunat, deci celălalt aude reproșul și se apără. Aceeași cerere, pornită de la ce ai vrea să simți, sună altfel: „aș simți că îți pasă dacă mă anunți când întârzii”. Nu are nimeni de ce să se apere, pentru că nu acuzi pe nimeni de nimic. Și mai e ceva: nimeni nu se trezește dimineața cu gândul să îți demonstreze că nu îi pasă.
Al doilea lucru important: bilețelul se scrie dimineața, înainte ca ziua să înceapă și înainte să apară orice situație care ar genera dispute sau conflicte de orice fel. Cererea ajunge la celălalt fără o „istorie” în spate.
Al treilea: fiecare s-a obligat singur, fără condiție. În clipa în care apare „eu am făcut, tu de ce nu?”, mecanismul moare. Fiecare a decis separat că e important pentru relația lor și pentru fiecare dintre ei și „s-a întâmplat” ca cele două decizii să meargă în aceeași direcție.
Tema aia a fost, de fapt, o reîncadrare pusă în practică. Aceeași cerere, făcută din alt loc va genera alt răspuns. Scena e cu doi oameni care trăiesc împreună, dar mecanismul funcționează la fel între doi asociați, doi frați, părinte și copil sau între tine și omul căruia îi raportezi. Clientul meu nu a primit o teorie despre comunicare. A făcut ceva timp de șapte zile, a văzut ce iese și abia apoi a primit explicația care îi permite să repete.
Uită-te la ultima situație pe care ai încercat să o repari vorbind despre ea. Câte conversații ai avut pe tema asta? Și ce s-a schimbat efectiv până acum?
Dacă vrei, încearcă mecanismul de mai sus săptămâna asta, fără mine. În fiecare dimineață scrie pe hârtie, în două cuvinte, ce ai vrea să simți în ziua aia dinspre omul cu care ți-e greu să comunici. Apoi fă și tu, în ziua aia, ce ar avea nevoie el ca să simtă același lucru venind de la tine. Dacă știi. Dacă nu, măcar întreabă. Sau implică-l în exercițiu. Șapte zile. Fără să anunți pe nimeni că faci un experiment și fără să comentezi rezultatele. Uită-te la ce se schimbă.
Cum lucrăm?
Lucrez așa de nouă ani, cu oameni foarte diferiți, după optsprezece ani în care am condus propria afacere.
Cea mai mare parte a lucrului o facem în ședință. Acolo săpăm, acolo apare punctul în care te oprești, acolo te uiți la el destul cât să nu îl mai poți ocoli. Tema vine din ce apare în ședință. Toți clienții mei pleacă cu una. Unii și-o aleg singuri, majoritatea nu. Poate fi un exercițiu de respirație. Poate fi o conversație pe care o amână de luni de zile. Poate fi o prezentare pe care refuză să o țină. Poate fi un telefon. Ori un exercițiu ca cel de mai sus.
Ședința următoare, după temă, primește și cheia. Nu în general, ci pe rezultatul cu care a venit. De ce i-a ieșit ce i-a ieșit, ce a produs efectul și ce a fost decor. Ordinea asta nu e o preferință de stil.
O meta-analiză publicată în 2013 în revista Human Factors, pe 46 de eșantioane și 2.136 de participanți, a comparat grupurile care se uită structurat la ce au făcut, după ce au făcut, cu cele care nu o fac. Diferența de performanță a fost între 20 și 25 la sută. Studiul acoperă echipe de lucru, nu ședințe de coaching, dar principiul e același: fapta urmată de explicație produce mai mult decât fapta singură.
Am scris pe larg despre ordinea asta aici: transformarea începe cu ce faci, nu cu ce crezi.
Ce iese din ordinea asta e că omul pleacă, la un moment dat, cu informația și cu structura. Nu doar cu decizia luată, ci și cu felul în care a luat-o, ca să poată repeta data viitoare fără mine. Clienții care rămân după momentul ăla rămân pentru viteză. Cu mine merge mai repede și iese mai bine decât singuri. Dar asta e o alegere, nu o nevoie.
Pentru cine nu e coachingul?
- Pentru cine vrea să îi spun eu ce să facă și să nu facă nimic între ședințe.
- Pentru cine caută pe cineva care să îi dea dreptate. Eu nu sunt acolo ca să îți confirm ce ai decis deja.
- Și pentru cine are nevoie de alt fel de ajutor decât pot eu să ofer. Se întâmplă rar, dar se întâmplă, și spun asta din prima conversație, nu după trei luni de ședințe plătite.
Întrebări pe care le primesc des:
Cât durează un proces de coaching?
Depinde de ce aduci. O decizie punctuală o limpezim uneori într-o singură ședință, alteori în trei sau patru, în funcție de cât e de complicată, ce consecințe are și ce motive stau în spatele ei. Dacă decizia atârnă de o etapă de viață sau transformare majoră, nu mai merge la fel de repede. Un tipar care se repetă de ani de zile poate cere câteva luni. O tranziție reală, de carieră sau de viață, ține, în medie, între șase luni și un an. Nu îți pot spune ceva concret înainte să înțeleg ce ai de rezolvat. Depinde de cât de complicată e situația, dar și de cât de repede adopți o schimbare, de context, uneori, de alți factori.
Cum îmi dau seama că merge?
Te simți altfel și observi asta inclusiv în lucruri mărunte. Te trezești mai bine. Ai mai multă energie. Începi să iei decizii, după luni sau ani în care le-ai amânat. Și, la un moment dat, cineva din jurul tău observă o schimbare fără să îi fi spus nimic.
Cum aleg un coach?
După o primă conversație. Uită-te la cum te simți în dialog și după el, la felul în care omul se apropie de ce aduci tu, la ce metodă are și dacă simți că ți se potrivește. Nu e musai să fi trăit aceleași lucruri sau să aibă experiență în situația cu care vii. Nu uita că cei mai buni sportivi devin, de regulă, antrenori slabi iar cei mai buni antrenori rareori au fost campioni. Asta poți evalua înainte să începi. Restul se vede pe parcurs. Alege omul cu care simți că poți lucra, nu dovezile că a trecut pe drumul tău înaintea ta. Dacă vrei asta, poate e mai bine să cauți un mentor, nu un coach.
Funcționează dacă nu știu exact ce vreau?
Da. Cei mai mulți oameni vin cu problema declarată, nu cu cea reală. Prima parte a lucrului e să aflăm care e a doua.
Se poate face coaching online?
Da. Cele mai multe colaborări le fac online și merg la fel de bine.
Cât costă?
Depinde de ce lucrăm și cât durează, așa că îți spun concret în prima conversație, după ce înțeleg ce ai de rezolvat. Iar prima conversație e gratuită.
Iar înainte de a pleca, vreau să îți mai spun un singur lucru: ce amâni acum nu dispare. Peste șase luni e tot acolo, plus șase luni în care ai trăit cu ea. Asta e singura parte pe care nu o pot schimba eu, oricât de bună ar fi întrebarea și oricât de multe lucruri știu și pot face pentru tine.
Dacă ai citit până aici și simți că a venit momentul să acționezi, prima conversație durează 60 de minute și e gratuită. Nu ai nimic de semnat la finalul ei, nu te obligă la nimic. Îmi spui unde ești, îți spun dacă e ceva cu care pot lucra și cum ar arăta pentru situația ta. Dacă nu e, îți spun și asta.
Vezi cum lucrez și programează o discuție. Acolo găsești și ce spun oamenii cu care am lucrat.




