Despre viață și (alți) demoni

„Natura lovește din nou…”, „fenomenele meteorologice de aseară au generat…”, „din cauza furtunii…” Oare așa să fie? Am fi trăit, oare, aceleași experiențe dacă am fi toaletat copacii, am fi curățat sau mărit canalizările, am fi reparat drumurile? Dacă am fi urmărit buletinele meteo și am fi stat la adăpost? Dacă am fi amânat puțin călătoriile sau chiar și întâlnirile alea extrem de importante, dar care cât de importante pot fi atunci când vorbim despre viața noastră?

Îmi vei spune că nu noi suntem responsabili pentru copaci și pentru străzi.

Iar eu îți voi răspunde că poate nu în mod direct, ai dreptate. Dar cei responsabili sunt acolo unde sunt pentru că fiecare dintre noi închide zi de zi ochii la tot ce pare că nu îl afectează în mod direct. De zeci de ani deja alegem mereu răul ce mai mic, ne spunem că nu avem nicio putere și că nu avem noi ce face și acceptăm resemnați la ceea ce vine câtă vreme reușim să supraviețuim și să avem un simulacru de bine. Societatea întreagă este cum este pentru că așa suntem noi. Arătăm cu degetul în exterior, ne credem fiecare superior în banca noastră mică și îngustă și nimeni nu iese din universul propriu pentru a educa, a schimba, a face altceva. Pentru că e greu. Pentru că ni s-a spus că e fără sens.

Sute, poate chiar mii de accidente zilnic, toate cauzate de orice și oricine, mai puțin de… noi. Vezi pe toate gardurile „viteza ucide”, dar pe niciunul „neatenția ucide”, „lipsa de prezență ucide”, deciziile proaste, orgoliile, nevoia de a arăta că tu poți, că nu mai e nimeni ca tine, lipsa de interes față de ce face cel pe lângă care treci, lipsa de cooperare și sentimentul că suntem separați. Viteza este doar unul dintre factorii declanșatori și apare pentru că… cel puțin unul sau chiar toate cele de mai sus.

Suntem de mult timp pe un pilot automat extrem de periculos și în fiecare zi în care amânăm să schimbăm ceva tot mai rău ne afundăm.

Din ce în ce mai nervoși, mai intoleranți, mai răi, mai singuri, mai neatenți, mai apatici, trăind în povești pe care ni le repetăm zilnic din încercarea sau poate nevoia de a nu ne confrunta cu realitatea noastră interioară, cu sufletele tot mai sfâșiate și corpurile tot mai bolnave. Și deși sunt absolut convinsă că știm cu toții că trebuie să oprim nebunia asta, suntem într-o mai mică sau mai mare măsură conștienți cu adevărat că ceea ce facem cu noi zi de zi va genera la un moment dat un dezastru. Și suntem chiar și mai puțin dispuși să acționăm și să schimbăm.

Căutăm rețete rapide și ieftine pentru că nu mai avem nici timp, nici energie și nici bani.

Pentru că am fost învățați că suntem bucățele și mici sisteme adunate și puse într-o ordine decisă nici noi nu știm de cine și că atunci când se strică ceva e de ajuns un pansament, o pastilă, un truc. Și ne dăm seama foarte târziu, uneori prea târziu, că nu mai există pansament pentru pansament… Că suntem niște micro-universuri care funcționează perfect până când le stricăm și că nu putem înlocui nimic cu adevărat și nici pansa la infinit. Că nimic din ceea ce se strică nu se strică pentru că fix acolo a apărut, din senin, buba și că buba devine din ce în ce mai mare sub toate pansamentele alea până face poc.

Nu avem timp de citit, dar semnăm cu toții condica pe toate rețelele sociale unde ne alimentăm mintea și sufletul cu frustrări, gânduri toxice, invidii, discuții contradictorii și multe altele din acest registru.

Dacă citim, nu punem nimic în practică, că e suficient să știm. Nu avem bani pentru cursuri, terapii și nimic altceva care să ne ajute să scoatem bandajele alea și să ne vindecăm, dar barurile, cluburile, restaurantele sunt pline ochi, rafturile cu alcool, dulciuri și țigări sunt cele mai bine și des aprovizionate. Mâncăm toate nenorocirile pe principiul că hrana sănătoasă e scumpă, dar fără să calculăm cât de scumpă este sănătatea pe care o pierdem și cât de mult plătim pentru a o pierde. Nu ne mai înțelegem cu nimeni, dar avem mii de prieteni virtuali și iluzii multe. Nu ne mai uităm în oglindă să ne vedem zâmbetele, ci doar hainele pe care le-am cumpărat chiar ieri și care ne acoperă nefericirea preț de 5 minute.

Le ducem pe toate singuri și nu cerem ajutorul, că Doamne Ferește să afle cineva că ne este greu.

Fără să înțelegem că nimeni nu poate duce totul singur și că a cere ajutorul nu este o slăbiciune. Iar când dăm de greu căutăm iar o rețetă rapidă, 7 pași, 5 trepte sau 10 trucuri. Și mai trece una și încă una și… când realizezi că nu există rețete și nici doar 7 pași sau scurtături, este de o mie de ori mai greu decât ar fi fost să te oprești, pur și simplu, și să te ajuți cu adevărat făcând ceea ce sufletul tău are nevoie atunci când are nevoie, nu când „ai tu timp” sau chef să îl asculți.

Ne îmbătăm cu apă rece în fiecare zi și sperăm că dezastrele vor trece pe lângă noi pentru că suntem oameni buni. Din păcate, însă, dacă suntem „buni” sau „răi” contează prea puțin atunci când dai de greul ăla greu, oricare ar fi el. E nedrept, am spune. Cu toate astea, însă, este exact ceea ce clădim în fiecare zi. Pentru că tot consumul ăla interior, toată furtuna din noi, toată alergătura, toată frustrarea, toată furia și tot restul de trăiri pe care încercăm să le mascăm zi după zi nu fac decât să erodeze puțin câte puțin, pe nesimțite, nevăzute și neauzite. Până într-o zi…

Sunt atât de multe informații peste tot, atât de mulți oameni care ne spun și ne dovedesc cât de rău ne facem singuri și în continuare alegem să privim în direcția opusă, către cei care ne spun cât de mici suntem, cât de neputincioși, cât de la mila destinului, biologiei sau sistemului. Și îi catalogăm pe ăia care încearcă să ne deschidă ochii ca fiind nebuni, conspiraționiști, anarhiști sau iresponsabili. Dar dacă te-ai uitat vreodată la filmul Matrix atunci când a apărut și l-ai trecut în lista ta de SF-uri, ce ar fi să îl mai vezi o dată acum și să te întrebi dacă mai pare chiar atât de SF.

Suntem tot ce am decis să fim, mai mult sau mai puțin conștient.

Pentru că, ne place sau nu, atunci când facem ceea ce știm să facem și nimic altceva, alegem și decidem să trăim ceea ce dintotdeauna am trăit. Singurii care pot schimba ceva suntem noi. Dar pentru asta trebuie să decidem că suntem responsabili pentru viețile noastre și pentru rezultatele pe care le obținem. Să deschidem ochii și să începem să explorăm și în alte zone neexplorate încă. Să mai ieșim din scrolling-ul ăla care ne-a acaparat mințile și timpul, să ne explorăm mai mult sufletele și să petrecem mai multe momente în liniște și făcând lucruri care să ne aducă bucurie reală.

Pentru că, dacă vrem să trăim altceva, e momentul să începem să facem alte alegeri.

Dacă ceva te-a atins, poate vrei să rămânem în legătură. Apasă aici să te abonezi la newsletter. Sau/și programează o discuție și hai să vedem dacă putem lucra împreună.