Vinovat până la proba contrarie

Am ajuns atât de deconectați de noi și ne e atât de frică să ne uităm în interior că ne îndreptăm toată atenția către exterior. Dacă am face-o cu iubire, probabil că nu ar fi o problemă prea mare. Poate chiar ar fi interesant.

Beleaua e că ne proiectăm în exterior toate frustările, ura, durerile, neîmplinirile, singurătatea, cele mai urâte sentimente și comportamente pe care le avem.

Judecăm pe toată lumea conform cu îngustimea universului propriu și personal. Comentăm, înjurăm, claxonăm, dăm palme, spunem răutăți.

Dacă ceva depășeste universul nostru cunoscut trebuie musai să fie imoral, ilegal, interzis, abuziv, rău, nebunesc, imposibil.

Ne legăm de toate și de toți și vociferarea asta continuă ne dă senzația de importanță.

Dacă ești diferit, ești vinovat. Sau nebun. Sau și una și alta.

Trebuie să dovedești mereu și oricui orice.

Dacă stai pe scaun în autobuz și ai doar 20-30 ani, iar lângă tine e o persoană în vârstă ești clar nesimțit(ă). Nu te întreabă nimeni dacă poate acum 2 săptămâni ai făcut o operație, de pildă. Da, oamenii tineri pot avea probleme. Unii au probleme mai grave decât unele persoane de 80. Nu te întreabă nici dacă poate ai dormit 2 ore azi-noapte, nici dacă îți este rău.

Intri într-o parcare plină de mașini care sunt așezate printre rânduri, te așezi și tu cum se poate între ele și la câteva ore distanță, după ce pleacă și ăla din stânga și ăla din dreapta, pentru că tu ai stat mai mult, te trezești dat la gazetă că ai parcat ca un bou.

Spui cuiva ca pisica ta nu mănâncă carne și pentru că el nu a auzit că se poate începe să te acuze că abuzezi pisica. Sigur o forțezi să mănânce legume că ești tu un dezaxat care distruge suflete de animale nevinovate.

În trafic e cineva care merge prea încet? Sigur e tâmpit și datoria ta de cetățean e să îl claxonezi, să realizeze că e tâmpit.

Înainte de a da mai departe o răutate, ți-ai pus întrebarea: ajută pe cineva dacă fac asta?

E oare adevărat ce cred eu?

Cum ar fi dacă în loc de a fi răutăcioși am încerca să aflăm ce e în spatele lucrurilor? Am încerca să ajutăm?

Cum ar fi dacă în loc să populăm lumea cu aiureli și paie în ochi am popula-o cu zâmbete și înțelegere și compasiune?

Cum ar fi dacă fiecare dintre noi ar face ceva bun pentru cineva care nu poate întoarce favoarea niciodată?

Cum ar fi dacă am încerca să fim o sursă de bucurie pentru cei din jur în loc să ne concentrăm atât de mult pe ce fac alții?

Cum ar fi dacă am considera că o persoană este nevinovată până la proba contrarie?

Cum ar fi dacă în loc să ne înjurăm unii pe alții am încerca să ne ajutăm reciproc?

Cum ar fi dacă în loc de a dărâma mereu am mai și construi?

Cum ar fi dacă schimbarea perspectivei ar putea duce la o lumă mai bună?

Nu spun că unii nu parchează aiurea, nu spun că nu există nesimțire. E al naibii de multă. Atât de multă că uneori îmi vine să închid telefonul, computerul, ușa casei și să nu mă mai uit în jur.

Dar e atât de multă pentru că o întreținem prin reacțiile noastre. Prin faptul că nu ne mai interesează. Căutăm scandal, căutăm cancan, căutăm să vedem mereu răul în oameni. Definiția binelui a fost înlocuită. Îmbuibarea, opulența, spiritualitatea de fațadă, măștile pe care le plimbăm în lume, parada continuă și spectacolul grotesc sunt noile valori și principii.

Trăim cu iluzia că dacă AVEM și DEȚINEM mult, mult, tot mai mult, suntem fericiți, că ne vom umple golurile din suflet.

Ne place să credem că dacă arătăm cu degetul suntem mai buni decât alții.

Norocul meu de până acum e că am fost binecuvântă de Dumnezeu să am o mână de oameni mișto pe lângă mine, pentru care mai țin telefonul, computerul și ușa deschisă.

Dar da, azi sunt supărată. O fi efectul lunii, habar nu am.

Dar sunt supărată pentru că văd articole și opinii răutăcioase date mai departe în neștire. Pentru că văd cum ne scoatem ochii unii altora la nesfârșit. Dar și pentru că trăiesc printre atâția oameni care s-au blazat și care nu mai fac nimic. Pentru că văd prea puțini oameni cărora le pasă. „Nu putem schimba noi lumea!” Și dacă putem?

„Cu o floare nu se face primăvară…” Dacă florile ar avea atitudinea asta, n-am mai vedea niciodată primăvara, că toate ar refuza să fie prima.

Singurele lanțuri care au puterea de a ne ține pe loc sunt cele pe care ni le punem singuri.

Când o să ne treacă oboseala asta cronică și blazarea, dacă o să ne treacă, vom înțelege, poate, că lumea e făcută de noi. Societatea nu e exterioară nouă, suntem parte din ea. Nu ne place cum e? Oare stând cu mâinile în sân e o opțiune sănătoasă? Făcând haz de necaz ne-a dus undeva? Înjurându-ne ne-a fost mai bine? Blamând tot ce există și întorcând capul am rezolvat ceva? Oare citind informații utile pe care nu le dăm mai departe de teama că o zică lumea că suntem nebuni facem bine? Dacă dormim „dulce” va fi bine când ne vom trezi?

Oare dacă am acorda cumva prezumția de nevinovăție am putea avea surprize? Ajutând am putea determina o schimbare în jurul nostru?

Întrebări retorice, desigur. Răspunsurile sunt în noi, în toți.

Singurele lanțuri care au puterea de a ne ține pe loc sunt cele pe care ni le punem singuri. Și singurele uși care nu se deschid sunt cele în care nu batem niciodată.

Sigur că în spatele unei uși pot fi și lucruri neplăcute. Dar dacă sunt plăcute? Dacă în spatele unei uși se află un nou drum?

Dacă ești unul dintre nebunii frumoși care încă mai crede că suntem responsabili cu toții pentru lumea asta în care trăim și care vrea să schimbe ceva în jurul lui, m-aș bucura să te cunosc. Dacă ești unul care înjură și atât, înjură-mă și treci mai departe. În nebunia mea, cuvintele tale nu există.

Citește și: Judecată și compasiune.

Îți place ce scriu? Atunci abonează-te la newsletter și îți voi trimite pe email info de câte ori apare ceva pe blogul ăsta. Te pot ajuta? Sunt aici pentru tine. Vrei să citești și altceva? Urmărește pagina de recomandări.