Rugăciunea, între credință și dogmă

„Lumina nu vine din lumină, ci din întuneric.” (Mircea Eliade)

Rugăciunea este una dintre modalitățile noastre de a comunica cu Divinul. Ne-am înstrăinat, însă, atât de mult de divinitate, încât rugăciunea a devenit singura modalitate de comunicare și este rezervată aproape exclusiv pentru „urgențe”. Dumnezeu este un fel de Noe pe care vrem să îl vedem în situațiile fără ieșire aparentă. Când apelăm la rugăciune suntem deja „cu un picior în groapă”, numai Dumnezeu ne poate salva. Și atunci îl implorăm, plângem, ne dăm cu capul de pereți, aprindem o lumânare la biserică, ne considerăm nedreptățiți, îi cerem semne, ne așteptăm să vedem o rază care coboară din cer și ne transformă viețile în ceva mai ușor de îndurat. Rugăciunea este exact așa cum trăim viața de zi cu zi: mecanică. Zicem Tatăl nostru de câteva ori sau Doamne Ajută, fără să credem cu adevărat că se poate întâmpla un miracol sau că cineva ne poate răspunde la cererea pe care o avem, cu disperare și fără convingere, dar dintr-un soi de automatism provenit dintr-o întreagă mentalitate și educație pe care am primit-o generație după generație de foarte multă vreme.

Din litera și spiritul CĂRȚII DIVINE a rămas doar litera.

Spiritualitatea a devenit dogmă. Și, mai nou, modă. Un set de manifestări obligatorii și unul de „contraindicații”. A fi un bun creștin înseamnă să nu păcătuiești spălând rufe duminica sau în zilele de sărbătoare. A fi un bun creștin înseamnă să taci în biserică, să pupi moaște și să spui Tatăl nostru seara la culcare. A fi un bun creștin înseamnă să te duci duminica la biserică, să împarți colivă de sâmbăta morților, să faci pomeni fastuoase rudelor decedate. A fi un bun creștin înseamnă să spui Tatăl nostru seara la culcare, picotind de somn, printre gândurile negre ale unei zile grele. După ce ai părăsit Casa Domnului sau ai terminat cu rugăciunea poți înjura, poți judeca, poți urî, poți lovi, poți spune cuvinte care dor, important e să te duci la biserică să te spovedești. Să faci mătănii și să spui de 3 ori mai multe rugăciuni timp de o perioadă de timp. Când dai de greu, un Tatăl nostru mecanic, recitat precum copiii poeziile la serbări școlare, poate fi calea de eliberare, însoțit, desigur, de așteptarea miracolului în care nu crezi, dar pe care ai vrea sa îl vezi pentru că Dumnezeu are datoria de a-ți demonstra că există și El și miracolele lui.

Bărbosul justițiar te pune la încercări.

Dar nu-ți dă mai multe decât poți duce, deci poți fi liniștit(ă) în privința asta. Cu toate astea, când e greu, mai greu decât de obicei, îl întrebi, la fel de mecanic, neașteptând nici un fel de răspuns: de ce îmi faci toate astea? Cu ce ți-am greșit? Și spui iar Tatăl nostru, ca să te ierte că te-ai înfuriat pe el. Pentru că ți-e frică să nu ajungi în iad. Și trăiești un iad de credințe și non-acțiuni și non-comunicări, având mereu o sabie deasupra capului și o povară de dus. Dumnezeu te așteaptă mereu la colț, îți taxează fiecare mișcare greșită și te judecă în permanență, atât în viața asta, cât și după ce te ia la el, înainte de a-ți deschide o poartă sau alta. Când nu mai știi ce să faci și rugăciunile nu sunt ascultate, te duci la un popă să-ți „deschidă cartea” sau la o „cititoare în cărți”, care să îți confirme că destinul tău este grandios, dar mai ai încă încercări de trecut. Varianta de urgență maximă: la o babă care să îndepărteze blestemele.

Falsa spiritualitate într-un lume materială.

Cu cât ne îndepărtăm mai mult de Dumnezeu, cu atât mai mult avem senzația că suntem mai spirituali. Culmea, nu? De ce? Pentru că adoptăm tot felul de practici și tehnici fără discernământ, care ne dau senzația că suntem minunați și ne cresc ego-ul. Facem mecanic tot soiul de ritualuri în care nu credem, dar care ne dau speranța că ne spală păcatele și ne iau durerile. Una dintre ele este rugăciunea. De la Tatăl nostru la mantre (mantrele sunt tot rugăciuni, dacă nu știai) de tot felul, a căror semnificație nu o cunoaștem, dar pe care le folosim ca să avem iluzia că suntem speciali. Căutăm tot soiul de guru care să ne ilumineze și apucăm pe tot felul de drumuri întortocheate care să ne justifice, de fapt, lipsa de comunicare adevărată cu noi și cu Divinitatea. Pentru că, dacă ai crede cu adevărat în Dumnezeu, nu ai avea nevoie nici de intermediari, nici de locuri speciale în care să îl simți, nici de raze de lumină care să coboare din cer, nici de șoapte la ferestre, nici de rugăciuni copiate din cărți sfinte, nici de ritualuri și mătănii, nici de lumânări sau alte obiecte ajutătoare. Dacă ai întâlnit vreodată un maestru adevărat, știi că el nu îți dă rețete și nici poezii pe care să le reciți în anumite momente. Și mai știi și că nu intermediază comunicarea ta cu ce e mai presus de noi, ci te ajută să îți găsești o cale a ta, specială și unică, prin care să poți accesa planuri mai înalte ale existenței. Te îndrumă, nu te îngrădește.

Crezi în Dumnezeu atunci când îți este greu? I-ai mulțumit vreodată atunci când ți-a fost bine?

Dacă ești ateu și încă mai crezi că suntem niște maimuțe evoluate, atunci cred că te-ai rătăcit pe acest blog. Căutai altceva și nu îl vei găsi aici. Dacă prin credință înțelegi să te duci la biserică de sărbători și să spui Tatăl nostru din când în când, te-ai rătăcit și tu pe aici. Dacă Dumnezeu pentru tine înseamnă o entitate cu puteri miraculoase care mai mult lovește decât ajută, sigur nu ești pe blogul care trebuie. Dacă ai nevoie de oracole care să citească viitorul și semne concrete de existență a unui destin implacabil, dar măreț până la final, ar trebui să te orientezi către alte surse de informație, ce scriu eu s-ar putea să ți se pară blasfemie.

Credința este trăire. Dumnezeu nu este un personaj, este o Energie Supremă, Creatoare. Unii îi spun Univers, alții Energie, alții Viață. Eu prefer să spun Dumnezeu. Nu este în afara noastră, deasupra noastră, înainte, în spate sau în lateral. Este în noi și în tot ce există. M-a întrebat cineva la un moment dat cum pot să cred în Dumnezeu câtă vreme nu îl pot vedea. Nici iubirea nu o pot vedea, asta nu înseamnă că nu există sau nu o simt. Mai mult decât atât, mi s-ar părea că viața ar fi foarte tristă gândindu-mă că am „evoluat” dintr-o maimuță, eventual beată, și am petrecut niște zeci de ani viețuind aiurea și făcând niște chestii fără sens pentru că atunci când se termină viața nu mai contează nimic. Spunea cineva, nu mai știu cine, că sunt 2 modalități de a trăi: ca și când nu există miracole sau ca și când totul este un miracol. Prefer varianta a doua. Viața e mult mai plină și mai frumoasă așa decât altfel. Dacă e să mă înșel, oricum nu va conta după ce se termină totul, deci ce aș avea de pierdut? Pe de altă parte, chiar sunt multe studii care demonstrează existența unei forțe universale pe care cu mintea noastră nu o putem percepe pe de-a-ntregul și multe alte lucruri, dar nu despre asta este vorba. Cine vrea să caute, găsește.

Rugăciunea este o modalitate de comunicare, nu o modalitate de exprimare a disperării.

Rugăciunea este o stare de a fi. Rugăciunea este recunoștință mai presus de orice. Rugăciunea este trăire, nu e poezie și nu e automatism. Rugăciunea se spune cu inima, cuvintele pot fi oricare. Rugăciunea te înalță, nu te doboară. Când te rogi, mulțumești. Când te rogi, ești puternic. Rugăciunea este o practică spirituală extrem de înaltă, folosită așa cum trebuie folosită. Când e poezie, e doar poezie. Când ceri cu disperare, nu faci altceva decât să te afunzi și mai rău în groapa în care ești deja. De ce? În primul rând pentru că starea ta de panică închide orice ușă pe care ai putea-o folosi. Atunci când simți disperare, nu vezi nimic în jurul tău. „Doamne ajută!” este expresia neputinței și a neîncrederii, de fapt. Ce ți se întâmplă este la voia sorții și oricum nu vezi ieșirea. Îl aștepți pe Dumnezeu să facă ceva atât de ieșit din comun, încât să te uluiască. Între timp, ești paralizat(ă) de frică. Orice răspuns banal, care ar putea fi soluția la problema ta, nu vine de la Dumnezeu. Și nici nu îl vezi, pentru că e prea banal.

Era un soi de banc/pildă care a circulat o vreme pe internet și care mi-a plăcut foarte tare, îl redau așa cum l-am reținut. A venit pe pământ un mare potop. Apele s-au ridicat și au început să înghită pământul. Apoi s-au ridicat mai sus de ferestrele caselor și mai sus și tot mai sus. Gheorghe, pe acoperiș se roagă: Doamne, te rog salvează-mă. Cred în tine și te aștept! Apare o barcă. Gheorghe le spune oamenilor să plece, pe el îl va salva Dumnezeu. Și se roagă iar. Apare a doua barcă, Gheorghe refuză din nou ajutorul oamenilor, îl așteaptă pe Dumnezeu. Și iar se roagă. Apare a treia barcă, Gheorghe o refuză. Apele înghit și acoperișul, Gheorghe se îneacă. Ajunge la Dumnezeu și foarte supărat îi spune: am crezut în tine, te-am rugat, nu m-ai ajutat! Dumnezeu se uită la el cu blândețe și îi spune: Gheorghe, ți-am trimis 3 bărci…

Dumnezeu nu este un bărbos căpcăun cu puteri nebănuite care te pedepsește dacă nu îl asculți. Și nici nu coboară pe raze de lumină să îți șoptească la fereastră. Când spui că nu ți-a răspuns, ești absolut sigur(ă) de asta? Sau nu ai primit, de fapt, răspunsul? Rugăciunea este o stare. Rugăciunea este recunoștință și înțelegere. Dumnezeu lucrează de cele mai multe ori prin oameni. Atunci când te rogi pentru o soluție la problemele tale, răspunsul poate veni în forme nebănuite, deci trebuie să îți deschizi mintea, sufletul și ochii ca să îl primești. Rugăciunea nu trebuie să fie de tipul: ajută-mă că mor. Rugăciunea trebuie să sune cam așa: „îți mulțumesc pentru că mă ajuți să trec peste acest moment greu pentru mine. Te rog să îmi deschizi mintea și sufletul pentru a putea percepe mesajele pe care mi le transmiți și a vedea soluțiile pe care le am. Te rog ghidează-mă pe drumul potrivit și arată-mi calea pe care o am de urmat într-un fel în care îl pot înțelege. Îți mulțumesc pentru ce există în viața mea și pentru tot ce vine către mine. Am încredere în viața mea, în mine și în tine. Sunt deschis să privesc adevărul, să înțeleg și să evoluez.” Atunci când folosești rugăciunea ca practică spirituală zilnică, posibil să nu ajungi niciodată în situații fără ieșire. De ce? Pentru că folosind-o corespunzător îți va ridica foarte mult nivelul de înțelegere a vieții și te va ajuta să te deschizi foarte mult către alte laturi ale existenței. Vei primi mesajele potrivite la timp. Nu pentru că Dumnezeu e mai generos cu tine decât cu alții, ci pentru că tu ești mai deschis(ă) să înțelegi și să evoluezi.

O rugăciune zilnică, făcută din inimă, e cam așa: „Îți mulțumesc pentru această nouă zi a vieții mele. Te rog să mă ajuți să îmi deschid mintea și sufletul pentru a percepe mesajele pe care mi le transmiți și pentru a face din ziua asta o zi care să conteze. Pentru mine și pentru cei care mă înconjoară. Îți mulțumesc pentru tot ce am în viața mea acum și pentru tot ce vine către mine. Îți mulțumesc pentru familia mea, pentru că oamenii pe care îi iubesc sunt sănătoși și în siguranță. Îți mulțumesc că îmi permiți să ajut, la rândul meu, alți oameni care intră în viața mea.” Cuvintele și le alege fiecare. Pot să însoțească orice altă rugăciune creștină, ortodoxă, catolică, budistă, islamică sau de orice alt fel. Rugăciunea este despre trăire și despre recunoștință mai mult decât despre cuvinte. Poți doar să simți recunoștință fără să spui nici un cuvânt și vei face mai mult decât spunând de 100 de ori o rugăciune învățată ca pe o poezie. Cea mai înaltă formă de rugăciune este rugăciunea pentru ceilalți și vine din recunoștință, nu din disperare. Și e însoțită de acțiune, nu de pasivitate. Caută activ binecuvântările din viața ta. Uită-te cu multă curiozitate la ce se întâmplă în viața ta, ce miracole pot fi ascunse împachetate în banale mesaje. Fii recunoscător pentru fiecare zi nu doar la nivel declarativ. Ajută, înțelege, iubește, acceptă, ascultă. Dacă îți faci un obicei zilnic din asta și practici suficient de mult și de des, vei putea să te transformi în feluri în care nici nu bănuiești. Și vei înțelege că Dumnezeu îți vorbește continuu. De cele mai multe ori, prin oameni.

Vrei să rămânem în contact și să primești pe email alte articole pe care le voi scrie? Abonează-te la newsletter aici.

Foto: Pixabay