Tu ești miracolul pe care îl cauți

Nu, nu îți voi spune că ești spermatozoidul câștigător care s-a luptat cu nu știu câte sute de mii de alți spermatozoizi și a fecundat, triumfător, oul. E deja răsuflată această poveste și o consider și total nepotrivită. Tu nu ești biologia ta, nu ești un spermatozoid, indiferent cât de triumfător ar fi el. Ești cu mult mai mult decât atât. Ești un suflet și ești un suflet frumos, chiar dacă de cele mai multe ori nu crezi și nu vezi. Chiar și atunci când te dai cu capul de pereți, când te învinovățești, când ai senzația că toate poverile sunt pe umerii tăi, când nu crezi în tine, când nu crezi că mai ai vreo putere, când îți reproșează toată lumea ceva, când te-ai îngrășat, când ți-au apărut ridurile, când te-ai trezit cu cearcăne la ochi, chiar și atunci ești un suflet frumos și minunat. Ești un miracol, ești viață, ești frumusețe, ești o operă de artă. Ai uitat, însă, asta. Sau nu ai știut-o pentru că nu ți-a spus-o nimeni. Nu ai intuit-o pentru că te-ai obișnuit să ți se spună lucruri urâte, să nu fii susținut(ă), să nu fii apreciat(ă), să nu contezi sau să ți se ofere iubire doar cu condiționări de toate felurile. Tu nu ești biologia ta, tu stăpânești biologia. Dar nici asta nu ți s-a spus și, deși citești informații de genul ăsta, nu le dai crezare pentru că educația nu îți permite.

Credințe

„Lasă mamă, o să vezi tu când vei fi bătrân(ă) ca mine cum e, acum nu mă crezi, dar ai să vezi ce rău e când nu o să mai poți merge și te vor durea picioarele și…”.

„Ai grijă cât zahăr mănânci, o să faci diabet, ca mine și ca măta-mare. Nici eu n-am crezut, dar uite-mă acum”.

„Du-te și te controlează la inimă, ai grijă să nu ți se ridice tensiunea, la noi în familie toți au murit din cauza inimii”.

Astea sunt doar câteva exemple. Cine nu a auzit niciodată vreo afirmație de tipul ăsta? Dacă ești printre cazurile excepționale și chiar nu ești familiarizat(ă) cu așa ceva, du-te și sărută-le mâna părinților tăi dacă mai sunt în viață, au făcut o treabă extraordinară. Dar dacă realitatea ta seamănă cu ce am descris eu mai sus, ai două variante – ai somatizat deja niște treburi sau încă nu. În cazul în care ai somatizat, răspunsul nu îl vei găsi în genetica proastă, ci în tine.

Primii 20 de ani

La vârsta de 8 luni am făcut prima convulsie febrilă. Până la 2 ani am mai făcut două. Până la vârsta de 11 ani am primit tratament cu Fenobarbital și medicii le-au spus părinților mei că nu prea am șanse să fiu normală după 3 convulsii, că probabil voi fi un copil retardat. Timp de mulți ani am făcut multe, extrem de multe electroencefalograme care arătau o activitate foarte proastă a creierului. La 11 ani am renunțat la medicament din proprie inițiativă, cauzându-i mamei un stres îngrozitor și mie o perioadă cumplită de detoxifiere, dar pur și simplu am simțit că nu mai pot să-l iau și eram deja suficient de mare să nu mai pot fi forțată să îl înghit. Ce nu am știut niciodată până foarte târziu în viață era că fusesem condamnată la retard. Părinții mei, care mi-au dat pastila și m-au dus ani de-a rândul la control, au „omis” să îmi spună că aș putea să fiu retardată. Și, deși în sinea lor cred că au fost cumplit de speriați, m-au tratat întotdeauna ca pe un copil normal, inteligent, talentat. Și asta am devenit. Nu am mai știut la vremea aia nici că un anti-convulsiv luat timp de 10 ani în fiecare zi va deveni o nenorocire cu multe implicații ulterioare.

După perioada de nesomn și zbucium, au apărut crizele. Logic, nu? Am primit alte anti-convulsive și alte medicamente asociate care să scadă tensiunea (aveam tensiune), apoi să o ridice (cumva am ajuns hipotensivă după câteva luni de tratament pentru hipertensiune), care să controleze nu mai știu ce altceva, care să mă țină teafără. Un pumnuleț de medicamente dimineață, prânz și seară. Și tot rău îmi era. La 20 ani și un pic am ajuns în camera de gardă a unui spital cu insuficiență cardiacă. Norocul meu a fost că medicul de gardă nu m-a tratat ca un medic, ci ca prieten al tatălui meu și mi-a explicat ce înghițeam de 20 ani. Astfel că, în loc să îmi dea și medicamente pentru inimă, mi-a spus cum să scap de medicamente. Și asta am făcut. Era însă extrem de târziu, iar efectele au continuat, în timp, să apară, aparent fără legătură cu ce experimentasem în primii mei 20 ani de viață.

Următorii 20

În septembrie 1997, în seara în care am decis că nu mai iau nici un fel de medicament, am experimentat primul atac de panică. Nu știam cum voi ajunge să trăiesc făcând crize în care îmi pierdeam cunoștința, cu o tensiune extrem de mică, cu o glicemie sub nivelul admis, cu dureri infernale de cap și multe alte probleme care mă ținuseră până atunci dependentă de medicamente, dar și de prezența altor persoane, care trebuiau să știe exact ce au de făcut ca să mă poată ajuta în criză. Dar ăla a fost și primul pas către o viață asumată. La vremea aceea informațiile nu erau chiar la liber, nici telefon mobil nu aveam, ce să vorbim de internet, calculator sau alte surse de informare. Exista Plafar și cam atât. Și nici Plafar nu era chiar pe toate drumurile și nici nu avea ce se găsește azi într-un magazin de remedii naturiste. Medicină alternativă? O glumă bună atunci. Nu erau cabinete de homeopatie la tot pasul, terapii energetice ori alte feluri de terapii de care să fi aflat. Nu aveam nici Facebook, nici portaluri de informare. Dezvoltare personală? Percepții, credințe, emoții? Încerc să îmi aduc aminte de unde mi-am luat primele informații și cum am reușit să trec peste toate nebuniile de atunci și nu îmi amintesc. Știu însă că din perioada aia am rămas cu ceva extrem de bun: o comunicare perfectă cu corpul meu. Și, deși în timp uităm lucrurile rele, nu am uitat niciodată cum era atunci când nu știam să vorbesc cu corpul meu, așa că am făcut mereu eforturi de a menține această comunicare la un nivel optim.

Experiment și învățare. Provocări

Dacă primii 20 de ani au arătat așa, următorii 20 i-am petrecut căutând informații, citind, informându-mă, experimentând. Și cu toate astea, am ajuns în 2011 într-o criză atât de mare, încât numai Dumnezeu putea să mai facă ceva. La 34 de ani nu credeam că voi apuca 35. Și nu eram pregătită atunci pentru asta. Dar nu eram pregătită nici să îmi petrec următoarele luni prin spitale, revenind la chimicale greu de suportat și mai mult toxice decât benefice. Iar finalul să fi fost același, oricum. Așa că am luat a doua decizie nebună a vieții mele și am făcut un pariu cu mine că voi trece și peste asta. De data asta a trebuit, însă, nu doar să renunț la niște medicamente, ci să îmi transform viața. La propriu. Dar atunci nu am mai putut face nimic singură. Nu în criză. Mi-a luat luni bune să mă pot ridica din pat și mult ajutor. Următorii 2 ani din viața mea au fost o luptă pe viață și pe moarte, dar indiferent prin ce am trecut atunci, singurul lucru pe care nu mi l-am permis a fost să mă gândesc că nu ajung la 35. Sau la 36. Ori la 40. Am învățat, însă, să mă bucur de fiecare clipă și să îii mulțumesc vieții pentru fiecare zi în plus. Am trecut de la experiment la cursuri, am renunțat la ce era nociv în viața mea, de la relații la credite, am făcut lucruri de care nu mă credeam capabilă și pe care nu știam că trebuie să le fac. Am învățat că un gând nociv face mai mult rău decât un an de zile de mâncat cartofi prăjiți dimineață, prânz și seară. Am învățat despre emoții, despre subconștient, despre programare, despre biologie, despre percepție, despre mine, despre viață, despre Univers, despre credințe, despre stres, despre timp, despre traume, despre cauze, despre meditație, despre terapie, despre alimentație, despre relații, despre oameni, despre karmă, despre energie… M-am lăsat ghidată de Maeștri care mi-au oferit de un milion de ori mai mult decât prețul plătit în bani cumpărându-le cărțile sau cursurile: Bruce Lipton, Robin Sharma, Dr. Joe Vitale, Dr. Hew Len, Steve G. Jones, Tibor Ujlaky, Tony Robbins și mulți, mulți alții.

În acei 2 ani tot ce am făcut am făcut pentru mine. Am investit tot ce aveam și tot ce am putut (timp, energie, bani, neuroni, dorință, tot, dar absolut tot) în vindecarea mea. Apoi am început să îi ajut și pe cei aflați în imediata apropiere. Nu pentru că aveam vreun impuls de vindecător, ci pentru că mi-au cerut. În ultimii 4 ani din viața mea am continuat să învăț, să fac cursuri, dar și să fac cu mult mai multe, din ce în ce mai multe lucruri pentru ceilalți, din ce în ce mai mulți și ei. Am refuzat cu stoicism să ies, însă, în public în calitatea mea de om care te poate ajuta să depășești limite, să înlături bariere, să îți transformi viața, să îți împlinești vise, să te înțelegi mai bine, să ai relații mai bune, să ai mai mult succes și mai mulți bani, să găsești în interiorul tău resurse, să identifici talente pe care nu le știi, să îți schimbi procesul gândirii și comportamentele astfel încât să poți atrage lucruri (circumstanțe, idei, oportunități, oameni, contexte) pozitive în viața ta, să-ți schimbi perspectivele, să te vindeci, să faci pași către o nouă realitate… De ce? De frică. De frica de a nu fi suficient de bună, de a nu ști suficient de bine și de multe, de a nu fi judecată greșit… Îmi construisem atât de bine o imagine de femeie de afaceri, că nu am știut cum să spun că, de fapt, sunt o „vrăjitoare”, cum spun prietenii mei, amuzându-se, desigur, de faptul că țin morțis să fiu antreprenorul în domeniul marketingului, în timp ce pot să ajut mai bine pe alte planuri.

Magie și miracol

Nu, nu sunt vrăjitoare, deși pentru ce fac în prezent e posibil ca într-o altă viață să fi fost arsă pe rug pentru vrăjitorie. Dar trăiesc ca și cum magia există. Și cred în miracole. Nu am luat-o nici razna, deși din perspectiva normalității care te ține legat într-o realitate tristă, e posibil ca într-o altă viață să fi fost legată și dusă la spitalul de nebuni. Sunt un om care se bucură de viață, care a învățat să binecuvânteze fiecare minut și care a primit în viața asta foarte multe lucruri benefice pe care, într-un final, a înțeles să le dea mai departe. De ce? Pentru că așa cum spunea unul dintre Maeștrii mei cândva, când poți ajuta și nu o faci e la fel de rău ca și când ai face rău cuiva.

Crezi că te pot ajuta? Scrie-mi.

Vrei să primești mai multe informații de la mine? Abonează-te la newsletter, urmărește pagina de Facebook sau intră în grupul de Facebook.

Vrei să citești cărți care te îți pot fi de folos?
Biologia credinței, Bruce Lipton
Matricea divină, Gregg Braden
Călugărul care și-a vândut Ferrari-ul, Robin Sharma

Diana Soare

Hoinar prin viață. Pasionată de comunicare, oameni, locuri. Life coach, blogger și turist. Visez, călătoresc, gândesc, muncesc. Acționez și povestesc. Fac tot ceea ce pot face, simt tot ceea ce pot simţi, iubesc tot ceea ce pot iubi. Îmi plac provocările şi încerc mereu să le fac faţă. Uneori pierd, alteori câştig. Nu am jucat niciodată la Loteria Naţională, dar joc mereu la Loteria Vieţii. Au fost momente în care am jucat totul pe o carte. De cele mai multe ori am câştigat.